Muntele I - Contact

Intenționasem ca prima tură de aclimatizare să fie ori o ascensiune ușoară pe Cheget, ori "plimbărica" pe drumul forestier până la Observatorul din Terskol. În ambele cazuri am fi urcat maxim la 3100 m, pe Cheget deoarece vârful de cca 3650 m e în zona de graniță, interzisă turiștilor. Eu aș fi văzut o prelungire a trek-ului de la observator până la altitudine mai mare - gen 3700 - 3800 m până la traverseul peste marea de zăpadă de pe ghețar. Răzvan a venit cu o propunere mai practică: să urcam mai sus de 3100, de la stația a 2-a a telegondolei - Stația Mir 3455 m până la stația finală - Stația Garabashi - 3847 m. Așa puteam face recunoașterea direct pe ruta de sud, și ne-ar fi fost mai ușor ziua următoare la mutarea taberei de bază mai sus.

Hotel Semerka este situat cam la 6 km în aval de Poliana Azau - mini stațiunea de unde pleacă instalațiile pe cablu pe Elbrus. Întrucât era vorba de un trek ușor, decidem să urcăm pe jos, mai ales că descoperisem în OsmAnd o potecă prin pădure ce ne scotea în drumul asfaltat mai sus și mai scurt cu ceva sute de metri. Cu rucsaci ușori, relaxați, luăm poteca din spatele hotelului pe o vreme ușor schimbătoare. Plimbarea prin pădurea 100% de pini (10Pi - pin silvestru pentru specialiști :) ) are un farmec aparte; mirosul acelor descompuse ne îmbată iar călcătura e moale. Poteca ne scoate la un podeț peste râul Baksan ce dă direct într-o tabără cu soldați. Traseul ar trece prin curtea a ceea ce pare o unitate militară, așa că o ocolim prudenți pe malul râului și apoi găsim o trecere ce ne scoate în asfalt pe lângă școală.
Lipsiți de acoperirea pădurii, aici simțim din plin picăturile de ploaie mocănească ce toarce molcom peste vale. Mai avem cca 2,5 km până la instalații, ne punem foițele de ploaie pe noi și întindem pasul la deal. Peisajul este impresionant din punct de vedere al formelor de relief. Spre Sud se înalță brusc și abrupt crestele Caucazului, cu zăpadă doar un pic mai sus față de altitudinea noastră. Urme de avalanșe sunt pe culoarele înguste, iar în vale găsim construit un sistem interesant de protecție a văii împotriva avalanșelor - format din șiruri de piramide construite ordonat în partea de jos a văii - un fel de sparge/sfarmă val. Spre nord, abruptul Terskolului se înalță la fel de brusc, anunțând pantele Elbrusului. Între ele, în fundul văii, o altă creastă înzăpezită închide vederea, spărgând plafonul de nori - deci clar peste 3800 m .

Pe de altă parte, construcțiile umane dau impresia de mizerie, de oraș minier, părăsit, sau încropit din sărăcie. Utilitățile sunt bine echipate (transformator, telegondola nouă, chiar și telefericul vechi, școala, o parte din hoteluri ) - dar restul caselor/blocurilor, o rămășiță a unei fabrici de nu am reușit să înțelegem ce, drumul, mare parte a unităților de cazare, magazinele, sunt dărăpănate rău, cel mult la nivelul cooperativelor de consum de prin vreun fund de Moldova anilor '80. E plin de clădiri și obiecte părăsite, fier ruginit peste tot, resturi de metal umplu văile. Ai impresia că totul funcționează la limită, că nu sunt bani, că nu se produce nimic. Deși marea de turiști ce vin să urce Elbrusul anual ar trebui să aducă venituri substanțiale în zonă.
Dar să revenim la acțiune: la gondolă descoperim un magazin bine echipat de echipament (celălalt, vizitat cu o seară înainte era ceva mai sărăcăcios). Ne luăm recipiente de apă (ambii am uitat camel-bag-urile acasă) și primim și o brichetă cadou :) La casa de bilete evident nu se vorbește engleză, dar putem plăti cu cardul (!) - ca și la magazin de altfel - singurele locuri din zonă unde am putut face asta. Am cumpărat urcarea și coborârea a 2 segmente - buchisind literele rusești de pe afișe - nu exista nici măcar un anunț cu litere latine ...

Cu ceva emoții, ne urcăm în gondolă, supravegheați de indivizi de la firme de pază și protecție - așa arătau echipați (baston, armă, etc.), deși scria numele firmei telegondolei pe uniforma lor. Este prima urcare și primul contact cu Elbrusul. Încet încet ne ridicăm deasupra văii și peisajul arată impresionant în ciuda plafonului de nori de pe la cca 3400-3500 m. La sfârșitul segmentului trebuie să ieșim și să ne urcăm pe segmentul următor. Interesant este că, deși platforma de ieșire este la același nivel cu platforma de urcare, labirintul de acces te forțează să cobori vreo 20 trepte, pentru a le urca din nou pentru plecare segment 2. Cu bocanci și rucsaci ușori e ok, dar mă gândesc că în clăpari nu e foarte vesel să faci o "încălzire" suplimentară. Deja am trecut în zona de zăpezi permanente, și, urcând segmentul 2, încep să fremăt de bucurie - zăpadăăăă, cât încape !!!

La sosire la Stația Mir, e și mai și, e vânt și ninsoare cu fulgi grei, înghețați, astfel că mă încrunt la aparat încercând să facem "selfie" de ... vară :) Intrăm pentru ceaiuri la un "Kafe" lângă gondolă, apoi mă orientez cu OsmAnd către traseul de picior, ne echipăm și începem urcarea. Nu simțim altitudinea, dar vântul aruncă în noi cu săgeți de gheață. Însă echipamentul "heavy-duty" își face treaba, și în curând suntem chiar confortabili; încălziți, cu vizibilitate cca 200 m, urcăm vioi traseul, ce ne duce pe o creastă ușor protejată de vânt. Zăpada e întărită și bătută de ratrac sub picioare, dar și pe lângă urmă tot nu e foarte moale, astfel că nu depunem un efort mare la înaintare. Traseul ne scoate pe lângă pârtia de schi chiar înainte de celebrele Barrels Huts - unde echipa Rusiei (națională?) de schi este adunată la instructaj de către antrenori.  Mă mir să găsesc Barrels Hut atât de jos - sau de fapt așa mi se pare mie - suntem totuși la cca 3700 m - dar ne simțim excelent în continuare! Aclimatizarea dă semne bune :) Avem chiar ritm, urcăm continuu, ne oprim doar pentru poze și să vorbim cu un schior semi-rătăcit, ce bodogănea de zor calitatea zăpezii - era clar neantrenat pentru off-piste și ieșise de pe pârtia bătută de ceva timp :) Trecem de o serie de containere amenajate pentru locuire ceva mai sus de Barrels Huts și brusc ne trezim ieșind prin ceață la stația finală - Garabashi - la 3847 pe un vânt tăios. "Kafe"-ul din fața stației este închis, așa că ne rugăm (prin semne) la bodyguard și ne așezăm pe platforma stației, sprijiniți de peretele operatorilor - ca să ne ferim de vânt. Mâncăm ceva batoane energizante, plus o gură de lichide, și încercăm să stăm în pufoaice cât mai mult, până ne alungă vântul și frigul - pentru a ne aclimatiza mai bine. 

Coborârea a fost mai lejeră, vântul se mai potolise, norii se mai ridicaseră, doar ningea mărunt în continuare; am alergat și m-am tăvălit prin zăpadă ca un copil, bucuros de a lua contact din nou cu elementul meu favorit :) Durerea de la genunchiul drept de dimineață (bănuiesc că e o ruptură musculară nevindecată complet) a dispărut de când am văzut zăpada, astfel că am putut zburda la coborâre ca în vremurile bune. La stația Mir, cu tura de aclimatizare aproape încheiată, ne-am oprit la ceai și bere - câte 2 beri 5642, una pentru fiecare vârf al Elbrusului :) Aveam semnal bun și internet aici, astfel că ne-am întins până au închis "kafe"-ul cu 1 oră înainte de închiderea gondolei. De jos am mărșăluit iar cei cca 6 km până la hotel, folosind însă doar drumul asfaltat, visând deja la cele văzute pe munte.
Cina am luat-o la hotel de data asta și a fost gustoasă și îndestulătoare; apoi ne-am separat bagajele, pregătind o geantă cu lucruri ce le-am lăsat la hotel, pregătind pentru pe munte doar echipamentul necesar.

 

 

După micul dejun din ziua de 20 mai, ne-am luat rucsacii pregătiți de cu seară și ne-am suit în taxiul comandat de Pilgrim Tours să ne ducă la Poliana Azau. 6 km pe jos cu 25 kg în spate ar fi fost un pic prea obositori, opțiunea mea a fost mai degrabă să câștigăm timp pentru a urca după amiază la o tură de altitudine în loc să facem efort pe fundul văii. Am luat gondola până la ultima stație de data asta, și, spre bucuria noastră, vremea a fost superbă: senin, clar, fără nori, cu foarte puțin vânt la 3800 m !!! Părea o zi ideală, vedeam în sfârșit, pentru prima oară, vârfurile Elbrusului! Am stat cred că cca 30 minute la stația finală - Garabashi - pentru poze, de jur împrejur, peste tot arăta impresionant! Într-un final ne-am urnit cu rucsacii în spate să căutăm cazare; cei de la Pilgrim ne-au spus că nu e cazul de rezervări, în perioada aceasta a anului putem găsi cazare oriunde pe sus. Și că ne putem înțelege ușor prin semne - evident, Doamne feri să bunghească vreunul engleză !! - pentru a găsi loc. Planul inițial era să punem baza la Barrels, și doar noaptea dinaintea vârfului să urcăm la Diesel Hut. Însă acum nu prea ne venea să pierdem altitudine coborând la Butoaie (Barrels), doar ca apoi să urcăm panta la fiecare tură. Nu simțeam altitudinea, Diesel Hut și containerele de pe lângă păreau mult mai atractive, la piciorul muntelui (și la cca 4070 m altitudine), față de depărtatele Barrels Hut la cca 3700 m.

Ne-am înțeles aproape din priviri - urcăm spre Diesel Hut și căutăm cazare acolo. Urcarea a fost lentă, datorită pauzelor pentru poze și frumuseții peisajului. Creasta Ushbei, clar vizibilă deasupra Caucazului, m-a făcut să visez aventuri cu stâncă și gheață; mult mai apropiatele vârfuri ale Elbrusului străluceau în soare, și în curând o mulțime de "furnicuțe" coborau pe traverseu către stâncile lui Pasthukov, făcându-ne invidioși pe vremea frumoasă prinsă de ei. Am înaintat pe o pantă întâi lină, apoi ceva mai abruptă, până în dreptul Diesel Hut - unde urme de ratrac și de snowmobil se îndreptau spre containerele de deasupra. Diesel Hut era închisă - nici o urmă în dreptul ei, nimeni nu mișca în zonă - iar pe vremea de afară trebuia sa fii mort să nu vrei să ieși!. Inițial ne orientasem spre containerele de pe creasta din dreapta scării lui Pasthukov, dar de la un ghid Pilgrim ce ducea vreo 5 francezi la schi touring, am înțeles că acolo e Salvamontul, nu cazare. Cu invidie în priviri pentru echipa cu schiuri de tură ce urca ușor pe foci, ne-am îndreptat către primele containere unde se vedea activitate. În sala de mese era doar 1 persoană, ce evident nu știa decât rusă, ne învârtim prin zonă și dăm de Aleksey, înlocuitor pentru Kostya - administratorul containerelor. Aleksey ne duce direct in containerul 2, în camera complet liberă. Sunt 6 locuri în paturi suprapuse, e înghesuit, dar fiind doar 2 ne vom lăfăi. Temperatura în container e deocamdată plăcută - e evident că nu au încălzire, dar măcar nu bate vântul. Cioplesc cu pioletul gheața de pe tocurile ușii pentru a o închide mai bine și montez primusul pentru a ne încălzi un pic. Topim zăpadă pentru un ceai, și am surpriza să constat că o oală de zăpadă cu vârf dublu face apă cam cât o treime din oală ! Mult aer în zăpadă, probabil din cauza vânturilor - cel puțin comparativ cu munții noștri unde din aceeași cantitate de zăpadă obțineam o oală plină cu apă. Ne desfacem bagajele, folosim 2 paturi pe post de locuri de depozitare.

Ne echipăm apoi atrași de vremea extraordinară de afară, și pornim în tura 2 de aclimatizare - cu obiectiv Pasthukov Rocks - cca 4750 m. Urcăm încet, testându-ne adaptarea la altitudine și la efort. Lucrurile par sub control, și panta cu pantă, câștigăm altitudine oprindu-ne pentru poze sau salutând fericiții (obosiți morți) ce coborau de pe vârf. De pe la 4200, începe să se simtă efectul lipsei de oxigen. Nu prin simptome, doar observ că nu mai am nici o șansă să sprintez sau să accelerez ritmul peste un anumit nivel; ating o limită la care parca cineva face "turn off" la "motoare"; pur și simplu, fiziologic, nu pot accelera peste acea limită; Limita este destul de înaltă totuși, ritmul este foarte bun, comparativ cu alte echipe ce urcă; pe nesimțite, îmi adaptez și respirația - făcând-o lungă, amplă și ritmată. Aplic și tehnica de expirare forțată pentru a convinge plămânii sa mărească "canalele" mici sau închise și mă simt iarăși excelent! Nici o durere de cap, nici o dificultate, nici măcar genunchiul nu mă mai doare ! E ca și cum aș fi în elementul meu, simt că mă mișc ușor, eficient. Uau, uau, uau!
Spre Stâncile lui Pasthukov ne cam trece cheful de tras la deal; Răzvan stă să pozeze tot mai mult, dar ne fixăm totuși ca țintă o mini platformă făcută de ratrac chiar sub Pasthukov Rocks. Am lenevit vreo 30 minute acolo, hidratându-ne și alimentându-ne cu batoane. Era incredibil să vezi plafonul de nori la picioare, iar noi, lenevind în soare, pe zăpadă, deasupra întregii activități de jos. Am amplificat sentimentul de lenevire, coborând pe fund pantele mai abrupte și țopăind vesel în afara lor :)
Seara am luat masa în containerul - bucătărie, unde existau aragaze cuplate la butelii de gaz ce intrau în prețul cazării. Un aragaz avea o oală imensă, de cca 100 litri, umplută pe jumătate cu apă din zăpadă topită, de unde se lua apa pentru fierbere pe al doilea aragaz. Un grup de ruși din Siberia ne-au explicat procedurile, unul din ei - culmea ! - vorbind engleză decent. Ei fuseseră pe vârf, chiar pe ambele vârfuri, erau de cca 10 zile pe munte și mai urmau o tentativă în seara următoare. De altfel Aleksey ne-a mai alocat 2 turiști, tot ruși, urcați pentru vârf, ce urmau să doarmă între 20:00 si 01:00 cu noi în cameră, până la tentativa asupra vârfului. Băieții veniseră echipați direct de vârf, cu rucsac ușor, au dormit îmbrăcați așa cum erau - interesanta opțiunea, bună doar dacă erai sigur că nu ai probleme de altitudine.