Alpinism

Autentificare

Căutare Smart

Open Panel

User Rating: 5 / 5

Star ActiveStar ActiveStar ActiveStar ActiveStar Active
 

Article Index

 

Muntele III - Spre vârf

20160523_070242Mă trezesc încordat evident înainte să sune alarma, mă echipez în hainele pregătite de cu seară, iau rucsacul gata făcut și mă îndrept spre bucătărie trezindu-l pe Max în drum. Este 01:15, și micul dejun plus pregătirile îmi iau mai mult timp decât am crezut - mai fac un drum să-l anunț pe Răzvan că plecăm, ne punem colțarii și ne urnim pe la 01:50. Avem ritm chiar foarte bun, Max e mult mai tânăr și aleg un ritm ridicat pe porțiunea mai ușoară, fără a trage la maxim - ziua e lungă, și vom avea nevoie de energie. Vântul abia adie la plecare, și e senin de tot, se vede chiar și vârful profilat pe cerul înstelat! Mă bucur, vom avea vreme bună cel puțin în prima parte. Tragem constant fără oprire până imediat sub Pasthukov Rocks - iar înainte de ultima pantă aud motoarele și apar luminile ratracurilor din spate - sunt două; Răzvan e în primul, îl văd când ne depășesc pe urcușul de sub Stânci. Al doilea e cu o echipă condusă de ghizi. Îi vedem în fața noastră cum se opresc, se echipează și pornesc cu frontalele la deal, în timp ce noi parcurgem ultimii metri până la punctul de întoarcere al ratracurilor. Îi lăsăm în față, este momentul de energizare pentru noi - am făcut sub 2 ore până acolo - un timp excelent pentru 700 m diferență de nivel la 4800 m. La Est se observă deja răsăritul, e încă senin, se vede vârful și mă bucur gândindu-mă la vreme bună! Vântul se întețește de aici în sus, după cum știam din zilele trecute, pun pufoaica de urcare pe mine, și reluăm urcușul.

- "I will switch to slower constant pace from here, Max" , îi strig. "The slope is significant here, we'll gain altitude fast, there is no need to push anymore"

Max aprobă și începem să urcăm pe urmele celor aduși de ratrac. Am fost singurii care am urcat pe jos și de jos în acea zi.
20160522_160220Pas cu pas ne apropiem de ultimul grup, cel condus de ghizi. Urcă în serpentine, am încercat și eu, dar mi s-a părut mai greu. Abordarea directă pe frontalii de la colțari pare că ne face să urcăm mai eficient. Îl identific și pe Răzvan, între grupul cu ghizi și ceilalți de mai sus. Nu cred că Max a înțeles chestia aia cu ritmul o idee mai lent, căci începe să tragă la fel de alert. Până aici a stat în urma mea, acum, odată ce eu am redus ușor ritmul se apropie; mă dau la o parte și îl las să treacă, tinerețea are alte resurse :) - dar reușesc totuși să mă mențin ușor după el; la ratracul îngropat depășim grupul cu ghizi, opriți la alimentare, și sunt doar 1 metru în spatele lui; la platforma de la începerea traverseului îl ajungem și pe Răzvan din urmă și sunt la 5 m în spate. Ne oprim un minut și preventiv îmi pun cagula și ochelarii de schi - vântul e constant și teribil de rece, pare că trece prin orice protecție. La picioare și la corp mă simt bine, cald, acum am protejat capul (cagulă + căciulă + glugă - iar eu nu sunt friguros ...) și mâna cu degetele expuse la vânt (dreapta) - ușor amorțite - în singura supramănușă pe care o mai am. Partea buna este că mâna stângă o simt caldă și răspunde la stimuli, astfel că o supramănușă pare să facă față.
20160523_070255Băieții reiau urcușul, iar eu, uitându-mă în lungul traverseului, observ pentru prima oară că nu avem vizibilitate mai departe de 40 metri - ceață, nor, ceva. Ținând cont de vremea senină de până acum, pun turbulențele pe seama unui nor răzleț; la urma urmei marcajele cu fanioane ale traseului sunt încă ușor vizibile. Totuși, un nod de emoție se strânge pe la pieptul meu - oare să se strice vremea mai devreme? Trecem podul când ajungem la el - gândesc tăcut și înțelept, și dau să reiau urcarea, mai să mă trosnesc de Max care urlă la urechea mea pentru a acoperi vântul:

- "I'm going back, my hands are frozen, I cannot feel my fingers, it's too dangerous !"
- "Move the fingers" îi strig, " hold your hands in your pocket so the wind will not freeze them anymore !"
- "I cannot" îmi răspunde, " I need to use the poles to be safe! I go back, you go on !"
- "Are you sure about this ?" mai încerc odată să-l conving.

Dă din cap energic că da, e clar ca s-a hotărât, ne strângem mâna și ciocnim pumnii; îl strâng la piept și îl bat pe spate, și îl urmăresc cum se îndreaptă spre vale către ratracul îngropat. Mersul îi este sigur, în vale este vizibilitate încă, oftez și reiau urcușul. Mersese excelent până aici, îmi pare rău că s-a întors, chiar mi-a făcut plăcere să urcăm împreună de la Diesel Hut, avea ritm excelent, nu mă așteptam să cedeze așa jos. Dar e clar că într-adevăr avea probleme cu mâinile, căci și la aclimatizare avusese, iar acum era mult mai frig. Iar pentru un chirurg în devenire ca el, degetele sunt esențiale - așa că i-am înțeles decizia și i-am respectat-o.

20160523_071202Reiau mersul pe traverseu, ridicând ritmul să-l ajung pe Răzvan care luase ceva distanță în față. Mă uit din nou în lung și observ că vizibilitatea continuă să scadă; încă se văd următoarele 2 fanioane totuși, așa că în ciuda vântului constant și rece, și a nodului din piept, pășesc în continuare. Traverseul este ascendent, nu e chiar floare la ureche, mai ales că nu îi vedem capătul, și nu accelerăm. Suntem bine în timp, îl ajung din urmă pe Răzvan, și mergem tăcuți în paralel, economisind forțele pentru urcușul final și așteptând să observăm semnele de intrare în șa. Timpul trece parcă cu încetinitorul, fiecare fanion ar putea marca ieșirea în șa, dar de fiecare dată mai sunt fanioane, mai este de urcat un nou segment. Ne rotim ușor spre dreapta - e primul semn ca ne apropiem de șa - emoția începe să mă strângă din nou; vântul s-a întețit, și este acum dublat de o fulguială/chiciură cu fulgi de gheață, un fel de bobițe dure, care trec prin orice. Când mai cobor cagula ca să măresc aportul de aer inspirat și uit să întorc capul - simt fulgii cum intră direct în piept, în plămâni. Mă răsucesc, respir, pun cagula, reiau mersul. Răzvan e în aceeași situație, urmărind desperat cum tot urcăm și nu se întrevede șaua. Avem acum ca vizibilitate doar următorul fanion - deci max 20 m. Sunt conștient de pericolele de a ne abate de la drumul marcat: în buza șeii, crevasele sunt și mai frecvente și mai adânci. Riscul de rătăcire crește exponențial în șa deoarece mișcarea ghețarului mută și distruge din fanioane. Nici unul din noi nu a mai fost pe aici, iar pe urme nu ne putem baza. Micile zgârieturi făcute de colțari în zăpada tare sunt rapid astupate de zăpada dusă de vânt. În caz de probleme, avem semicorzi la noi, două de câte 30 m, dar nu mă gândeam să le folosim decât în caz extrem, folosirea lor încetinindu-ne semnificativ căci cu Răzvan nu am mai mers în coardă, nu avem setate sistemele de comunicare și semnalizare, înaintarea ar fi extrem de lentă, anevoioasă și periculoasă și ne-ar putea întârzia suficient cât să trebuiască oricum să renunțăm!

20160523_071136Am deja o emoție mai puternică - ne apropiem de un fanion și nu îl văd pe următorul! Mă opresc și-mi răsucesc capul în turbare ignorând vântul, după un semn; o mică fluturare în albul cenușiu ce ne înconjoară îmi dă o idee: focalizez privirea acolo, și mai mult intuiesc decât zăresc fanionul. Ufff - ăsta a fost aproape să nu-l văd. Fanionul e mai sus decât ne așteptăm; de fapt nu ne prea mai dăm seama de relieful din jur, deja vedem doar un pic mai departe de noi. Îmi dau seama că urc doar pentru că, la fiecare pas, piciorul mi se oprește mai sus față de celalalt; altfel, vizual, nu mai putem face diferența între ceață și zăpadă nici la nivelul bocancului. Totul este de un albicios cenușiu, zăpadă, ceață, ninsoare; stâncile sunt placate cu același nuanță albicioasă, le distingem cu greu și când apar ocazional în câmpul vizual. Ne adunăm forțele, ritmul a devenit atât de lent că am început să nu mai produc suficientă căldură pentru condițiile de afară; un popas de alimentare cu batoane energizante va trebui să urmeze în curând.

Ajungem și la acest fanion, și de data asta nu mai vedem continuarea; ne rotim, ne uităm la diferite nivele, încercăm să focalizăm la diferite distanțe - fără rezultat! Totul e albicios, zgomotos, și înghețat. Răzvan o ia înainte "la ghici" - după direcția de până acum, în încercarea de a găsi următorul marcaj. Îl las să se depărteze doar cât îl pot vedea; dacă nu găsește alt fanion, va trebui să ne legăm în coardă. La 10 m, când începea să dispară în ceață, strigă victorios - a găsit marcajul. Îl însoțesc până la fanion, ce flutură disperat în calea vântului, și suntem în aceeași situație - whiteout total în jur, nici măcar fanionul de unde am plecat nu se mai vede!. În aceste condiții încep să-mi pun problema coborârii, cum vom trece prin aceleași condiții; decidem să luăm pauza de alimentare, și în acest timp încep să analizez situația: estimez că suntem în buza șeii, în punctul unde traverseul devine orizontal (și densitatea de crevase e maximă). Este ora 07:00, iar altimetrul meu arată 5290 metri (șaua e la 5300 m din câte știam). Lungimea zonei sensibile de șa - până la coarda fixă este de cel puțin 300 m. Nu putem vedea nici măcar în ce parte e curba de nivel, nici unde e sus, nici unde e jos; ne orientăm mai mult după poziționarea față de bețele de schi înfipte în zăpadă. Am ruta frecventă setată pe ceas și aș putea folosi navigarea GPS, dar ruta nu este atât de precisă cât să aibă și ocolirea crevaselor. Ocazional, Răzvan, la 2 m de mine, dispare aproape complet în ceață. Este clar că nu e vorba de un nor răzleț, și că aceste condiții nu sunt temporare; îmi este evident că în ciuda semnelor frumoase de dimineață, furtuna de zăpadă anunțată pentru după amiază pe tot vârful a lovit deja muntele, îmbrăcându-l în vijelie și nori; asta înseamnă că cel puțin 2 zile vremea nu se va îmbunătăți, nu putem scăpa nici așteptând o fereastră de vreme bună, nici căutând să trecem deasupra furtunii. Astfel că decizia se prefigurează singură: chiar dacă am reuși să "pipăim" traseul cu GPS și legați în coardă, același efort de căutare pas cu pas va trebui să îl facem și la coborâre. Pe vreme bună, din șa se face cca 1h30 până pe vârf, era clar că în cel mai bun caz am face dublu și ne-ar aștepta doar ore de muncă expuși în necunoscut.

20160523_071207Eu eram împăcat cu decizia - nu am febra vârfurilor nici când vremea e bună - pur și simplu mă bucur de munte și dacă nu ating anumite puncte; faptul că am urcat deja 1300 m altitudinal în 5 ore la altitudine relativ ridicată, cu ritm bun, și simțindu-mă bine, reprezenta deja atingerea obiectivului principal. Mai aveam 350 m diferență de nivel până pe vârf (si cca 500 m ca distanță), și fizic mă simțeam odihnit, perfect capabil să ajung, fără probleme de frig sau oboseală. Vântul putea să bată, dacă doar s-ar fi mărit vizibilitatea la cca 40-60 metri aș fi fost suficient de sigur pe traseu cât să putem ajunge sus.

Răzvan a răsucit propunerea pe toate părțile și a recunoscut că e decizia logică; cât ronțăim la batonul energizant înghețat, gândindu-ne acum cum găsim fanionul următor pentru coborâre, observ o pata neagră în ceață: grupul cu ghizi ajunsese la fanionul anterior, dându-ne o indicație excelentă asupra direcției de coborâre; ei s-au oprit pentru odihnă, în timp ce eu și Răzvan am analizat și această nouă oportunitate: am putea să ne lipim de grupul ghidat, e clar că ghizii cunosc zona și traseul bine; dar, nefiind din grup, ar însemna să rămânem permanent în preajma lor pentru a nu ne pierde în ceață. Ar însemna să stăm la ritmul lor, și clar aici nu prea ne potriveam. Ar însemna aceleași ore nesfârșite de efort, pentru o poză pe fundal albicios, fără altă satisfacție în afara bifării vârfului. Grupul aducea în plus o anumită siguranță de a sta pe traseu, dar faptul că nu am fi văzut nimic mai departe de 5 m timp de cel puțin 5 ore de efort, eu personal am considerat că nu merită.

20160523_073027Am căzut deci de acord asupra deciziei de a ne retrage, iar Răzvan a făcut poze și un mic filmuleț în punctul maxim atins. Mi s-a părut puțin afectat de faptul că nu am urcat, dar a înțeles inutilitatea efortului; nu am avut sponsori, ne-am trasat singuri obiectivele și ne-am finanțat 100% expediția; deci nu am avut nici o presiune în a forța inutil urcarea, siguranța fiind primul criteriu în aceasta situație; aici nu mai era vorba de a deveni îndrăzneți, ci de a face pasul spre un nivel tehnic și de condiții extreme cu care nu eram toți obișnuiți.
Grupul se urnește de la fanionul de sub noi, marcându-ne trasa de coborâre. Ne apropiem de ei, când una din fete se poticnește și tot grupul, legat deja în coardă, se oprește. Ghidul se duce strigând la zona cu probleme, noi ne apropiem. Cineva ne întreabă ceva în rusește, eu strig:

- "English, please!".
- "Strong wind on summit?", întreabă un ghid
- "Don't know, complete whiteout, we're turning back" - strig și eu din toți bojocii

 

 

 

Ghidul aprobă din cap, dar nu știu ce a înțeles. Ne ducem repejor către fanionul de jos, înainte să dispară iar în ceață. Grupul stă încă pe loc, ghizii organizând șirul. Nu pot să mă gândesc că în ritmul ăsta se vor chinui ceva timp ... . La fanion trebuie sa aplicăm aceeași strategie, unul o ia înainte pentru a-l descoperi pe următorul. Ne mișcăm încet și cu grijă, după decizia de întoarcere vizibilitatea nu a crescut, vântul nu s-a oprit, iar noi nu eram încă în siguranță; mai ales că știam de la tura de aclimatizare că era și un rând vechi de fanioane trasat acum peste un câmp de gheață lucie și periculoasă. Trebuia să găsim sigur marcajele corecte. Fanion după fanion, ne ia mai mult ca la urcare să ajungem la începutul traverseului; un simplu calcul îmi spune că am luat decizia corectă; în plus, de aici, la urcare am avut senin și vizibilitate totală, acum abia vedem următorul fanion; panta este abruptă și coborârea anevoioasă; eu mă afund în zone cu zăpadă mare și folosesc întreaga talpă pentru călcătură, Răzvan coboară pe laterală pentru siguranță.

20160523_133224Durează o eternitate parcă până ajungem la ratracul îngropat; condițiile de vreme nu se schimbă absolut de loc. Mai avem de răbdat până la Stâncile lui Pasthukov - de acolo măcar panta nu va mai pune probleme. Răzvan izbucnește nervos - am fost atât de aproape să reușim! Se liniștește apoi - e important să ajungem întregi acasă iar pentru mine este mult mai important faptul că am descoperit că mă pot mișca bine și eficient la altitudini înalte - acest lucru îmi deschide diverse perspective ... măcar la care sa visez. Nu ne mai dam colțarii jos la Pasthukov Rocks, încercăm să ne mișcăm mai repede folosind coborârea pe fund, dar zăpada proaspătă, chiar dacă înghețată, ne frânează prea tare. De aici mai avem cam o oră de coborâre pe pante mai domoale, dar îngrijorarea mea devine alta: vizibilitatea e la fel de slabă, nu se văd șirurile de stânci de la Scara lui Pasthukov; fanioanele - marcaj țin partea estică a scării, dar containerele unde stăm sunt pe partea vestică; în plus, culoarul se lărgește într-o mare albă în zona Diesel Hut, așa că avem toate șansele să coborâm mult prea mult, eventual să trecem chiar și de stația Garabashi fără să observăm! Sunt deja de 7 ore în efort și frig, și oboseala începe să mă ajungă, chiar nu am chef să reiau o parte de urcuș doar pentru că am ratat zona corectă. Poate mai jos e vizibilitate mai bună, dar pe măsură ce coborâm, nu se întrevede. Culoarul e larg de cca 100 m iar vizibilitatea oscilează 25 - 40 m; încerc să număr pantele de coborâre, dar nu sunt sigur că e suficient de precis. Ar fi și culmea acum, să trecem aiurea pe lângă Diesel Hut când ne-am descurcat să nu ne pierdem în șa! Ideea salvatoare mi-a venit când am vrut să verific altitudinea: din doua apăsări pe butoane am trecut afișajul ceasului în modul "Navigate to starting point" și instant a apărut informația: 550 m to starting point și o săgetuță ce se orienta către punctul de unde am plecat - containerele unde ne cazasem! Nu am luat-o direct, pentru a nu rupe prea multă zăpadă moale, ci am ținut drumul bătut de ratrac până la afișarea distanței de 160 m; ne-am rotit dreapta, către nimicul cenușiu - albicios din jur, pășind la întâmplare dar în direcția indicata de săgetuță de pe ceas.

20160523_133217În cca 10 minute, zidul de ceață este spart de o formă paralelipipedică - primul container, ieșisem la marele fix! Am început să recunoaștem orientarea clădirilor, apoi am intrat în bucătărie prăbușindu-ne pe bănci. Eram în siguranță! Kostya ne ia la întrebări:

- "Summit?"
- "No, complete whiteout, we turned back in the saddle" - îi răspund

Dă din cap aprobând - e și el conștient de cum sunt condițiile pe vremea de afară. Iese apoi lăsându-mă să-mi trag sufletul.

contentmap_plugin

Imagini

Ultimele comentarii

  • Primul pas

    gabila 13.11.2013 20:03
    Super!!!!!!
     
  • Zillertal - HinterTux - schiind cu zeii - ian 2011

    Eu 03.07.2011 00:17
    Hei! mi-au placut povestile tale. :)) M
     
  • ANUNȚ - "Back to nature" ep.2 - Valea Albă

    Bogdan Avadanei 23.12.2010 17:01
    He he he, Long time no see !! Da, am început să (re)fac ce îmi place și ce știu (mai corect știam ;-) ...
     
  • ANUNȚ - "Back to nature" ep.2 - Valea Albă

    Andrei Miau 21.12.2010 03:24
    Bravo! I really enjoyed reading it ;) si in plus de asta ma bucur sa vad ca faci ceva ce multi nu mai ...

MOVESCOUNT Button