Personale

Autentificare

Căutare Smart

Open Panel

Star InactiveStar InactiveStar InactiveStar InactiveStar Inactive
 

zgaraie noriA venit de ceva timp primăvara și, deși pentru mine e dureroasă despărțirea de iarnă, nu pot să nu simt cu plăcere energia degajată de ciclul naturii renăscând la viață, chiar și într-un mediu de asfalt și beton. Am plantat diverse în jardiniere pe balcon, și, la capătul unei zile de lucru, observând infima prezență a unui colț de natură într-o mare cenușie de betoane, m-am revoltat. Și mi-am adus aminte că nu întotdeauna am fost așa izolat de natură așa cum sunt acum. E ciudat ce ușor suntem deviați dintr-un mod de viață în altul, deși nu am vrea. Am pierdut conexiunea cu mediul, cu natura, deși eram nedespărțiți la un moment dat. Privind retrospectiv, caut să înțeleg cum a fost posibil; și anume de la a petrece mai mult de 50% din timp în aer liber (și nu numai din timpul liber !), la a ajunge în natură ocazional și cu eforturi logistice deosebite. Așa că vom derula un pic de istorie personală.


De când mă știu o mare parte din activitate mi-am petrecut-o în aer liber; mai ales activitățile libere, neimpuse.
Chiar și în perioada preșcolară îmi aduc aminte că ieșeam des afară, cu pături din care ne făceam cort, alergând prin ploaie de la o scară la alta și transmițând mitul potrivit căruia dacă te udă ploaia vei crește mare. Apoi, la școala generală, dacă n-aveam teme de făcut, eram în mod sigur pe undeva pe afară - ori antrenamente/concursuri de schi, ori cu bicicleta, ori cu mingea, ori pe munte (în week-end). Mai târziu, începând cu gimnaziu și la liceu, am avansat: am avut permisiunea să plec de capul meu pe munte pe Ceahlău cu prietenii/colegii pe care mi-i alegeam eu. Am profitat din plin de această oportunitate și făceam ture cam la 2 săptămâni pe munte, căci întotdeauna am găsit pe cineva să vină; ba mai mult, am format împreună cu colegii de la liceul Petru-Rareș un miniclub clandestin de "montaniarzi" (era chiar înainte de revoluție, prin 1987); întocmeam "rapoarte" de tură pe Ceahlău, împărtășeam cunoștințe despre munte, organizam ieșiri în grup, etc. Așa am ajuns să cunosc versantul Ceahlăului dinspre Izvorul Muntelui la fel de bine ca și zgârieturile "istorice" de pe banca de la școală, pe sub care - în timpul orelor - exersam nodurile de alpinism pe o bucată de cordelină și asta cu o singură mână.

Perioada facultății a reprezentat apogeul acestei situații.
În primul rând erau ieșirile cerute de specificul Facultății de Silvicultura și Exploatări Forestiere - alergătură după plante pentru ierbar, lujeri pentru mugurare, laboratoare/cursuri desfășurate în pădure sau pe deal, goana pentru evaluarea vânatului și chiar vânătoare.

Apoi, în anul 1 (scăpat de restricțiile de acasă) m-am înscris la alpinism  la CSU Brașov - la care am ajuns în 1994 să câștig un titlu de campion național de juniori - alpinism de iarnă. Și nu era vorba de cantonamente sau antrenamente oficiale cât de faptul că stăteam probabil mai mult în aer liber (la cățărat, schi, ture lungi, etc.) decât în zone locuite (cămin, facultate, acasă). Cu munții aproape, nu mă răbdam să nu urc undeva în fiecare după amiază, în fiecare weekend - cu excepția sesiunilor, când îmi făceam datoria de viitor inginer bine pregătit (și ieșeam doar în ziua examenului, după examen :) ).

În tot timpul acesta, pe măsură ce deveneam tot mai "profi", simțeam lipsa unui echipament adecvat care să-mi sprijine activitatea. La început am simțit lipsa unor schiuri decente (pe Combi-R și Rubin eram dezastru, lucrurile s-au schimbat total atunci când am trecut pe Atomic), apoi trecrea catre alpinism a însemnat o întreagă gama de echipament ce trebuia achiziționat; o parte am improvizat, o parte am achiziționat, cumva m-am descurcat; când eu îmi căram schiurile de pârtie pe munte (pe post de schiuri de tură) și căram suplimentar și clăparii mi se scurgeau ochii după plasticii de tură, schiurile ultra ușoare cu legături de tură și piei de focă ai celor de la Armata Brașov. Piei de foca am reușit să-mi iau anul urmator (a adus Geza din Ungaria pentru el și mine) însă achiziționarea întregului echipament pe atunci era cam bugetul meu pe vreo 2 ani de facultate - și nu-l aveam la dispoziție; abia așteptam atunci să lucrez să câștig bani să-mi pot lua echipamentul necesar, creându-mi prima necesitate reală.

Nature

Și uite așa, anii frumoși ai facultății s-au terminat și a trebuit să iau taurul de coarne. Dacă în primii 3 ani am lucrat în meserie încă pe teren (deci chiar în natură), pas cu pas, pe măsura trecerii în domeniul IT, am trecut la tot mai multă munca de birou și la mai mult sedentarism; în lupta pentru atingerea unei poziții comode ce să îmi permită achiziționarea echipamentului adecvat, o cât mai mare libertate de mișcare (și cât mai mult timp pentru hălăduială) am ajuns de fapt să nu mai am timp aproape deloc și să "uit" obiceiurile de a bate munții și pereții. Totuși, lucrând întâi în Maramureș și apoi în Pipirig/Piatra-Neamț/Văratec natura părea așa de aproape, posibilitatea de a evada când vroiam mi-a adormit dorul iar motivația financiara necesară pentru echipament/ture/libertate m-a ținut la muncă la birou.

Apoi înființarea Parcului Natural Ceahlău mi-a închis accesul pe jgheaburile nemarcate pe care am zburdat toată copilăria; lipsa unui cățărător în anturaj m-a făcut să amân turele prin Chei; mintea lucra febril pentru a acumula informații în domeniul atât de dinamic al computerelor și, în goana pentru atingerea scopului, am ignorat mersul pe munte. Apoi drumurile m-au dus în București, oraș pe care l-am urât întotdeauna (pe motiv de betoane, mizerie, răutate umană gratuită, lipsă verdeață, lipsă pantă), dar în care oportunitățile sunt mult mai mari; asta a însemnat că munții au rămas departe, iar o ieșire nu era așa de la îndemână ca în Piatra Neamț și Brașov. Dacă însă chiar și așa mai "evadam" ocazional măcar la schi, accelerarea transformărilor din viața mea a făcut ca timpul disponibil pentru eventuale escapade montane să se reducă exponențial. Colac peste pupăză, trecerea la companii multinaționale a însemnat si schimbarea regimului de masă - aveam masă la prânz asigurată la restaurant propriu/cantină; în 12 luni asta s-a tradus prin escaladarea cotei de 100 kg în greutate și cu efecte neplăcute la problema mea cu spatele. Astfel am reușit ca într-o iarnă să nu ajung nici măcar la schi (zăpadă puțină + criză spate recentă + copil mic + treabă ), însă am mai văzut verdeață pe la ceva ieșiri la grătare (asta nefiind neapărat de laudă...).

Astfel se conturase o situație la care nu aș fi crezut să ajung vreodată (dacă în facultate mi-ar fi arătat cineva viitorul așa, i-aș fi spus ca e imposibil, că mă minte sau că e nebun): de ani buni nu mai ieșisem pe munte (numai _la_ munte, pe aproape, la priveliști); nu mă mai cățărasem, echipamentul specific era îngropat și expirat prin rucsacul meu vechi într-un fund de dulap; contactul cu natura se reducea la plimbări prin Herăstrău, Băneasa sau alte câteva păduri de pe lângă București; am atins 108-110 kg; ieșirile le făceam în principal în vacanțe - de vară la mare, la All inclusive, iarna -> la Brașov sau Piatra Neamț, la privit munți; în mod excepțional am reușit să prind 2 ieșiri la schi în Italia, la Ravascletto și la Bormio - fapt ce a avut efect dublu care s-a anulat: pe de o parte mi-am adus aminte ce bine să faci efort, pe de alta parte mi-a crescut motivația de muncă pentru a putea să-mi permit să repet turele în afara țării, cu toată familia - îngropându-mă și mai mult în birou.

După o ultimă criză de spate, într-un final neuronii mei îmbâcsiți de principii corporatiste amestecate cu tehnologii informaționale au început să ceară aer. Gimnastica recuperatorie făcută odată cu tratamentul Reikki a avut rolul de catalizator, aducându-mi aminte de regularitatea exercițiilor, de obiceiurile de antrenament muscular; ca un semn că ceva trebuie să se schimbe a venit și oferta de la birou de abonament gratuit la sală și astfel am început antrenamente zilnice regulate dimineața. Și de atunci într-un fel sau altul am continuat efort fizic constant; mi-am propus să încep să ies pe munte; am fost - nu atât de des cât mi-am propus - și am povestit în acest site toate turele recente și regăsirea cu muntele; am reușit să fac ca vacanța de iarnă să fie regulată și deosebită (ultima, din Dolomiți, încă mă face să visez frumos), am reușit să reglez și greutatea - constant sub 100 kg. 

Ajungând în prezent, situația acum mult nu s-a schimbat; s-a schimbat însă atitudinea mea; astfel schimbările corporatiste/crize/join m-au privat de abonamentul la sală - am început să alerg în parc în loc - am reușit însă doar de 2 ori; iarna asta mi-am propus să ies și pe munte, pe lângă vacanța de schi - nu am reușit, deși echipamentul profi pe care nu l-am avut vreodată, l-am achiziționat în ultimii 2 ani și mă așteaptă pe dulap. Însă aceste nereușite nu au făcut decât să mă ambiționeze și mai tare; acum simt critică lipsa de aer liber, lipsa de posibilitate de a zburda în natură, fie măcar pentru plimbare - dacă să mă cațăr din nou va fi prea mult pentru spate. Și m-a izbit diferența enormă între situația din trecut și de acum. Sunt ferm hotărât să schimb asta, deși nu știu cum. Sunt conștient că s-au schimbat foarte multe date de acum 15 ani - nu mai sunt student, lucrez; nu mai sunt singur, am familie; nu mai am munții "în spatele casei" ci la 100 km distanță iar traficul este tot mai lent; responsabilitățile sunt altele, mult mai mari, și nu sunt negociabile; însă tot nu cred că e acceptabil să mă las împins pe drumul ăsta de mersul societății.

Nature

 

Analizând mai "de sus" motivele ce au determinat această schimbare de situație observ că evident sunt 2 cauze: munca de birou și plecarea în București. Paradoxal, ambele sunt motivate de dorința de a-mi câștiga independența financiară pentru familie, pentru echipamentul necesar, astfel ca să putem hălădui în liniște pe unde vrem sau sa construim ceea ce ne place. Oricât aș vrea să dau vina pe ceva/cineva, nu pot decât să-mi fac autocritica pentru a eșua lamentabil în urmărirea obiectivelor inițiale. M-am lăsat condus de mersul societății (doar n-oi fi eu mai cu moț să știu mai bine ca alții), am avut încredere că voi ajunge la o destinație dorită. În momentul bilanțului însă, lucrurile nu prea se așează. Acum muncesc - și se pare că din greu - la echilibrarea situației, deoarece lumea/statul/compania ne vrea la muncă, nu la distracție prin munți.

Observ că societatea modernă ne îndreaptă către sticlă și betoane plus ferme intensive pentru mâncare de "plastic", ne aliniază frumos la produs la muncă, ne limitează economic posibilitățile de mișcare; natura este exploatată peste suportabilitate, eliminată din viața umană. Acuși vom ajunge cu telecabina pe Everest ( ca o paranteză, deja sunt companii de ghizi care, dacă ai o formă fizică decentă, îți garantează contra cost că te duc pe cel mai înalt vârf al lumii - sau pe alt optmiar ) iar sticla și betonul și culturile vor invada orice petic de pământ ferm - și de ce nu, și de apă. În ciuda unor campanii de susținere a efortului și a mișcării în aer liber, suntem împinși în cutiuța de beton si sticlă astfel că și promo-urile și-au schimbat mesajul și promovează doar mișcarea, fie și într-o sală de fitness. Poate exagerez, înciudat de situația mea existentă, dar n-am simțit niciodată vreun sprijin, vreun impuls favorabil către natură de la vreun organism oficial - numai de la familie și de la alți pasionați de mișcare în aer liber ... și curat. La urma urmei, și funcționarea parcurilor, naturale sau din oraș, necesită fonduri (pentru lucrări de mentenanță, protecție, etc); iar nevoia de fonduri înseamnă din nou o îngrădire economica a unui drept al omenirii - dreptul la natură sănătoasă, curată. S-ar putea spune că e nevoie doar de bun simț și de educație - dar avem sute de acțiuni în acest sens în ultimii 20 ani, inclusiv în școli; nu mai vorbesc la nivel global; vedeți vreun rezultat ?

Într-o lume alergând cu sufletul la gură după creștere, profit, care vinde și viitorul, pentru a mai acumula un procent la creșterea anuală/semestrială/trimestrială/whatever, faptul că pierdem legătura cu natura nu pare critic - oricum natura a fost vândută deja în totalitate, ireversibil. Sistemele sociale existente au eșuat în relația cu natura, considerând-o "infinită". Da, tehnologic am ajuns în lumi de vis, dar costurile ascunse de-abia încep să apară. În sănătate, în timp liber, în calitatea aerului, a apei, al solului. Numai că, în goana după tehnologie, uităm un lucru esențial, valabil cel puțin încă ceva sute de ani: natura este tehnologic mult superioară celor mai avansate creații tehnologice umane. Mecanismele ADN, ARN, divizarea celulară, auto-replicarea, evoluția sunt câteva exemple din ceea ce omul nu a reușit să desăvârșească; în unele cazuri nici să se apropie. Cu toatea astea, distrugem această tehnologie naturală, pe care nici nu o înțelegem pe deplin.

Trecând peste nota pesimistă, eu sunt ferm hotărât să mă reîntorc către natură, cu orice efort. Cu sau fără susținere. Iar recentele probleme personale de sănătate cam fac din această hotărâre o necesitate de a supraviețui.

 

Imagini

Ultimele comentarii

  • Primul pas

    gabila 13.11.2013 20:03
    Super!!!!!!
     
  • Zillertal - HinterTux - schiind cu zeii - ian 2011

    Eu 03.07.2011 00:17
    Hei! mi-au placut povestile tale. :)) M
     
  • ANUNȚ - "Back to nature" ep.2 - Valea Albă

    Bogdan Avadanei 23.12.2010 17:01
    He he he, Long time no see !! Da, am început să (re)fac ce îmi place și ce știu (mai corect știam ;-) ...
     
  • ANUNȚ - "Back to nature" ep.2 - Valea Albă

    Andrei Miau 21.12.2010 03:24
    Bravo! I really enjoyed reading it ;) si in plus de asta ma bucur sa vad ca faci ceva ce multi nu mai ...

MOVESCOUNT Button