Personale

Autentificare

Căutare Smart

Open Panel

User Rating: 5 / 5

Star ActiveStar ActiveStar ActiveStar ActiveStar Active
 

 

CSU Brasov Alpinism logoWeekendul 21-22 septembrie am fost la Brașov pentru sărbătorirea a 45 de ani de la înființarea secției de alpinism de la C.S.U. Brașov - și 35 ani de antrenorat pentru Mircea Noaghiu, maestrul al sportului. Am mers cu sentimete intense; mândru de perioada pe care am petrecut-o la C.S.U. Brașov (toată perioada facultății) și de titlul de campion național obținut la tineret, încărcat de amintiri din coardă, din munte, întâmplări haioase cu echipa CSU, miștourile pe care ni le serveam către sau în perete; toate acestea au devenit brusc mult mai intense datorită încercărilor pe care le fac chiar acum de a reveni la o viață cât de cât sportivă. Urma să retrăiesc (chiar dacă o perioadă scurtă) în atmosfera fostei echipe CSU, plus generațiile anterioare - cu realizări grele la activ - și ceva din "tineretul" de după noi ! Valuri de amintiri m-au invadat în zilele dinaintea întâlnirii cât și în weekend. Întotdeauna am un sentiment ciudat când e vorba de întâlniri cu trecutul - poate deoarece brusc îmi aduc aminte de aspirațiile, sentimentele de atunci, apoi compar cu situația actuală și încep să analizez atât diferențele cât și reușitele. În cazul ăsta, mi s-a facut dor de perioada facultății/CSU: fără griji, cu obiective referitoare doar la învățat / bursă, și de antrenat suficient cât să mă mișc bine pe munte; vesel, înconjurat de colegi care aveau grija de viața mea așa cum și eu aveam de a lor când mergeam legați în aceeși coardă.

 

 


Logo CSU BrasovAșa că sâmbătă, 21 septembrie 2013, la 10:00, în fața Rectoratului din Brașov se strânsese o trupă de ciudați - oricum toți am fost obișnuiți a fi tratați ca nebuni, sinucigași pe stâncă, ăia care urcă ca să aibă de unde se da jos, cuceritori trăsniți ai inutilului. Generații de la 30+ la 80+ ani, toți cu o legătură cu "lumea alpină" a C.S.U Brașov în decursul timpului: alpiniști, antrenori, medici, oficiali ai clubului, membrii ai Federației Române de Turism Alpinism, chiar și adversari de la alte cluburi. Toti emoționați - cel putin eu am fost. Mă reîntâlneam cu lumea în care m-am simțit în elementul meu, unde am suferit, unde ne-am ajutat și unde am izbândit.

 

M-am întâlnit cu Marius - primul meu secund în alpiniada din Cheile Bicazului 1993; el mi-a susținut prima cădere cap de coardă în Suhard; cu el am facut prima dată o succesiune de 5-ari: Finala 64 și Fisura Neagră - de unde de pe platforma ultimei regrupări l-am zgândărit un pic pe Nea Mircea ce urla de jos la noi să terminăm traseul că se termină timpul de concurs, noi luând vreo 15 minute pauză la admirat priveliștea superbă; răsplata însă a fost regească: Nea Mircea ne-a dus la bulboană în Bicăjel, și din tufe a scos câte 2 beri pentru fiecare și astfel am făcut jacuzzi în aer liber !

 

Geza si MariusM-am întâlnit cu Geza - cu care am fost și coleg de cameră 1 an; Geza a reprezentat mult timp (și cred că înca mai e) pentru mine un ideal de formă sportivă, de performanțe de vis, aproape de neatins; cred că încă deține recordul la tura de antrenament de Tâmpa (de la cabina de jos, pe treptele lui Gabony până în creastă, apoi șaua Tâmpei și înapoi jos la cabină, contra cronometru) - de vreo 21 minute; în formă maximă, în anul în care am câștigat campionatul, eu am obținut odată 26 minute. Legenda spune că a fost ajutat de faptul că a făcut tura în teniși chinezești, pe pământ înghețat cu zăpadă iar la coborâre nu s-a putut opri și a trebuit să alerge la cât îl trăgea panta :) . Cu Geza m-a prins noaptea în ultimele 2 lungimi din Traseul Intersectat din Cheile Bicazului, am orbecăit vreo 2 ore, apoi am dormit cam 30 minute pe corzi, apoi am orbecăit iar ca să ajungem în Bicăjel pe la 05:30 dimineață, după al 7-8 lea rapel din arbore în arbore ! Noroc că au fost suficienți arbori în perete și că i-am găsit în întuneric ! Geza și Nușu (ce din păcate nu a venit) au fost motorul echipei CSU în perioada în care am activat, au reprezentat un model de viteză, îndemânare și calități de alpinist pentru toată generația mea.

 

M-am întâlnit cu Gabi - cel care a fost suficient de nebun încât să se ia după mine să amenjăm un "nou" perete de cățărat pe Tâmpa, orientat către Răcădău, dar plin de iederă; întâi am tăiat tulpinile iederei să se usuce pe stâncă, apoi am mers să facem "premiera": o fisură cotită pe un perete aderent, apoi o traversare "la pian" pe o buză surplombată de stâncă care se pierdea într-o creastă până la ieșire; am parcurs traseul bătând un singur piton și folosind nuci și frienduri, apoi Gabi a luat-o la vale din buză cu o bucată de stâncă cam cât un dulap IKEA; mi-am prăjit mâna pe coardă la asigurare, dar asta l-a scos pe Gabi de sub stânca ce s-a prăvalit în vale. Mi-a trecut entuziasmul de cuceriri noi o bună perioadă apoi; dacă se rupea stânca cu mine cap de coardă ... acum nu trebuia să mai suportați poveștile astea :)

 

In sala SI2M-am întălnit cu generațiile anterioare de campioni naționali, cei care ne erau dați de exemplu de către Nea Mircea atunci când scotea untul din noi pe stâncă - că ei puteau face aia și aia, și noi ne mișcăm ca niște femei gravide și ne plângem la tot pasul :) Numele multora din ei apar la premiere de trasee, în istoricul campionatelor naționale de alpinism, ca membri în expediții himalayene (și nu numai) și mai ales, întotdeauna, în celebrul și temutul carnețel al lui Nea Mircea, unde își nota timpii și toate greșelile de la antrenamente :) Gurile rele zic că ar fi existat odată și niște laude pe acolo, dar nimeni nu a putut să confirme :)

 

Și nu în ultimul rând, m-am întâlnit cu Nea Mircea - și acum îi văd fața circumspectă când, în Solomon, la selecția pentru secția de alpinism a CSU Brașov din 1991 a ascultat cănd i-am povestit că m-am cățărat cu Ticu Lăcătușu și cu Oliver în Cheile Bicazului (făcusem Fisura Turnulețu, traseul Poștei și Creasta Estica din Piatra Altarului) și m-a pus să fac tracțiuni - am stors 10 cu chinuială - apoi m-a trimis la hornuri (dungile galbene pe atunci) și m-a dat pe mâna băieților; după a 6-a urcare (eu crezând că dacă urc o dată e suficient), cu antebrațul meu umflat puteai să spargi nuci; apoi, după miștourile prietenoase ale echipei, m-a luat el la un set de glume, și a trebui să mai fac vreo 3-4 manșe. Când am ajuns la cămin n-am putut ține cheia în mână să descui ușa - noroc că erau baieții în cameră. Deși metodele lui Nea Mircea au fost contestate, acestea și antrenamentul ăsta m-au pus pe drumul către câștigarea campionatului - ceea ce nici nu visam atunci, eu vroiam sa fac alpinism de plăcere, nu pentru performanță. Tot Nea Mircea ne învăța metode de supraviețuire în caz de rătăcire (cred că Grill Bear tot de la el a învățat :) ), tehnici de analiză a zăpezii, evitarea avalanșelor, etc. atunci când parcurgeam pe jos cu rucsacii plini ochi de echipament cei 24 km de la gara Cârța până la Bâlea Cascadă. Și acum știu să fac nodurile cu o mână, deoarece ne-a bătut Nea Mircea la cap că atunci când trebuie să te ții cu o mână de stâncă și ai nevoie de un nod, trebuie să poți să îl faci. Și acum simt gustul omletei cu slană prajită de la cabana Pietrele din Retezat - porția a doua a lui Nea Mircea - deoarece ne era încă foame după o zi (de fapt mai multe) de rupt zăpadă pe creste. În tura aia din Retezat am pierdut 15 kg în două săptămâni (Cupa Banat plus etapa de campionat) mâncând porții duble (și pe atunci nu prea aveam de unde pierde greutate :) ).

Despre Nea Mircea aș putea povesti cât pentru o carte mică; este un nume cunoscut oricărui practicant de alpinism de orice formă din 1950 și până azi, cred că ar trebui introdus în manuale (dacă nu e deja :) ). Când am să am ceva timp, am să deschid o serie de articole despre lumea alpiniștilor unde am să mă întind mai mult cu povestea; cu povești despre întâmplări pe munte, vesele sau periculoase; cu detalii despre cum am văzut eu lumea la vremea facultății/CSU, poveștile pe care le-am auzit, piedicile peste care am trecut, bucuriile, necazurile, victoriile, căderile. Nu că ar interesa pe cineva, dar simt nevoia să o fac. Pentru că lumea în care trăiam atunci mi se pare mult mai bună decât cea în care viețuiesc acum.

 

Am fost singurul nemțean (la origine) la reuniune, dar am constatat cu mândrie că pliantul adunării este plin de alți nemțeni cu rezultate deosebite în alpinism pentru CSU Brașov. Dintre ei, cu Viorel, am făcut Fisura Albastră din peretele Văii Albe - traseu reper în lumea alpiniștilor pentru o mare perioadă de timp.

 

Cu spiritul organizatoric cunoscut, Nea Mircea a aranjat să mergem cu un autocar de la Rectorat la Corpul S al Facultății de Silvicultură și Exploatări Forestiere a Unversității Transilvania Brașov. Un nou prilej de amintiri din facultate: încă mai știu denumirea în latină a tuturor arborilor din curte, examenul de dendrologie cu regretatul Stănescu necesitând multă atenție la detalii ! Oricând ne puteam trezi că se uita pe geam și te întreabă despre vreun arbore din curte ! Și să te ferească Dumnezeu să spui copac sau pom în loc de arbore - repetarea anului era garantată ! Tot aici a venit și surpriza zilei pentru mine, când gazda a fost chiar decanul Facultății de Silvicultură, prof. Lucian Curtu, ce în plus a fost colegul meu și la secția de alpinism a C.S.U. Brasov, și cu care am alergat mult timp prin munții noștri, fiind și el deținător a 3 medalii în campionatele naționale ! În sala SI2 (pe lângă nenumărate cursuri, aici am dat examenul de Exploatări Forestiere în anul 4, Epistemologia în anul 2, Informatica în anul 1, și cred că încă vreo 2 examene :) ), sală dotată acum modern, cu proiector, ecran, bănci noi, aici am urmărit filme făcute de Nea Mircea (în anii '70/'80), de Virgil Nastasi, Cătalin Bia și Felicia Enache, poze din diverse perioade și expediții, povestite cu picanteriile de rigoare de antrenorul tuturor generațiilor de alpiniști ai CSU Brașov, Mircea Noaghiu. O festivitate de premiere pentru merite deosebite aduse CSU a închis sesiunea de prezentări și, după șampania oferită de gazde prin decan, ne-am urnit cu același autocar la o masă mai mult sau mai puțin festivă la restaurant, unde eu am ținut și renumele "silvicilor" de băutori zdraveni; cei drept pe la sfârșit amintirile îmi sunt neclare :)

 

A doua zi ne-am adunat în număr mai mic pentru aduceri aminte la Pietrele lui Solomon, unde, din cauza unei ploi mocănești, ne-am rezumat la povești, iluzionism și la jocuri cu noduri pe coardă, renunțând la rapelul/manșa planificate.

 

În urma reuniuniii mi-am dat seama cât sunt de sărac în poze din timpul facultății, mai ales în poze pe munte. Cred că, dacă mai caut, am să găsesc ceva poze la facultate, sau prin Brașov, 2-3 poze maxim, dar nu pe munte. În anii '90 nu aveam aparate foto digitale, abia ne adusese la facultate în laboratorul de informatică un 386 (în anul 1); pasiunea mea foto a fost umbrită de cea cu muntele, nu am mai avut resursele (în timp, bani și efort de transport) ca să mă ocup să car un aprat foto cu mine pe munte, să am grija lui, să developez poze, etc. Astfel, dacă cumva, prin vreun sertar rătăcit, vreun cititor ce m-a cunoscut în facultate sau pe munte dă de vreo poză cu mine, vă rog frumos trimiteți-mi și mie o copie (în orice format, digital, hârtie, whatever); voi acoperi toate costurile de copiere și transport cu vârf și îndesat, voi plăti oricare ar fi costurile.

 

Reuniunea asta a avut un impact semnnificativ asupra mea. Am realizat cât de mult m-am abătut de la calea pe care de altfel mi-am croit-o singur, și cât este de muncă pentru a corecta cât de cât situația. Drumul "alpin" mi l-am deschis singur, în ciuda opoziției totale a părinților; în ciuda tuturor piedicilor (părintești, lipsă echipament și lipsă fonduri pentru echipament, atitudinea profesorilor față de performanță, etc.) am ajuns la rezultate deosebite, deși nu le-am căutat cu ardoare. Și totuși acum am ajuns într-un oraș poluat de câmpie, văd munții ocazional și cu eforturi, nu mă mai cațăr regulat, și în plus mă și plâng ca o babă aici pe site. Ceva s-a rupt undeva pe drum, și cred că îmi va lua destul de mult să înțeleg ce și unde. "Doing the right thing to do" n-a fost nicioadată deviza mea, dar totuși se pare că mi-a schimbat esențial (sper că nu total ireversibil) drumul.

 

In Solomon 1Reuniunea a picat la marele fix, peste eforturile mele de 2 ani încoace de a reface contactul cu muntele, de a reveni cât de cât într-o formă sportivă. Cu tristețe realizez că țintele pe care mi le fixez acum, sunt mai jos de jumătate față de țintele de antrenament din perioada de vârf la CSU. Mă bucur acum când fac traseele montane marcate în timpul precizat oficial pe ele, pe când acum nu mai departe de 20 ani estimam timpii reali de deplasare prin înjumătățirea acestor timpi oficiali. Nu mai vorbesc că anul ăsta am reușit să pun doar o manșă și o singura dată mâna pe stâncă - față de 1 antrenament de cățărare la 2-3 zile în trecut. Într-adevăr, nu mai sunt la 20 ani, problema din anul 2 cu spatele s-a agravat și nu s-a corectat singură, am rupt un ligament la schi și am muncit 6 luni la recuperare (și mai am un pic), greutatea este alta, metabolismul dă semne ca e confuz :) , lucrez 8-9 ore pe zi în loc de 4-6 ore de curs/laborator.

 

Însă constatarea m-a revoltat tare - mă așteptam să fie diferențe, dar parcă sunt prea mari. Sunt acum extrem de hotărât să revin pas cu pas într-o formă sportivă peste medie, să reiau traseele alpine extreme și de alpinism, să ajung la aceeași colaborare cu muntele ca în trecut când eram nedespărțiți. În anul 3 am petrecut mai mult timp pe munte (sau pe stâncă) decât în cămin și la facultate - acasă la Piatra am ajuns doar 2 săptămâni într-un an (și atunci am fost în Cheile Bicazului și pe Ceahlău). Este evident că nu voi mai avea timpul și resursele pentru așa ceva, dar este la fel de evident că va trebui să-mi găsesc un loc la munte - cât de curând. Chiar dacă lucrez la București. Am ceva idei. Rămâne de văzut. Până atunci trebuie sa intru într-un ritm de antrenament constant și periodic. Am abonament la sală, dar sala nu mă încântă; nicioadă n-am simțit că m-aș antrena corespunzător în sală; nu ai libertatea din terenul deschis, nu ai posibilitatea de a varia atât de mult ca în natură. Este mai confortabil la sală, deci mai putin probabil să "sari" vreun antrenament pe motiv că n-ai chef, dar în același timp e prea confortabil ! Pe munte nu ai nici un fel de confort, decât cel pe care ți-l faci tu cu materialul naturii - și este material din plin, doar să știi să-l folosești. Probabil am să încep să alerg prin Cișmigiu, Izvor, prin împrejurimile casei, și să In Solomon 2inventez exerciții cu garduri, bănci, alte obstacole. Renunțarea la sală îmi va permite să adun pentru ceva echipament - am o întreaga listă în așteptare. Mai rămâne problema timpului; este evident că va trebui să renunț la ceva pentru a face loc antrenamentelor și turelor de munte. Cu noile proiecte de la birou, presiunea pe puținul timp disponibil a crescut. Am deja suportul fetelor de acasă - pentru turele de munte de weekend, probabil va trebui să negociez și ceva din timp pentru antrenamente; dar poate, mai bine, ieșim cu toții la antrenamente, fiecare cu ritmul și obiectivele lui.

 

Altfel spus, mi-am setat ceva obiective noi; simt din toate fibrele că așa trebuie să fac, că ăsta e drumul. Sper însă să mă țină "balamalele" pentru tot ce mi-am propus :)

Așa că, dragilor, dacă vă tentează o intrare în "lumea alpină" pe "drumuri de piatră" contactați-mă ! Eu sunt deja pe drum. 

 

Imagini

Ultimele comentarii

  • Primul pas

    gabila 13.11.2013 20:03
    Super!!!!!!
     
  • Zillertal - HinterTux - schiind cu zeii - ian 2011

    Eu 03.07.2011 00:17
    Hei! mi-au placut povestile tale. :)) M
     
  • ANUNȚ - "Back to nature" ep.2 - Valea Albă

    Bogdan Avadanei 23.12.2010 17:01
    He he he, Long time no see !! Da, am început să (re)fac ce îmi place și ce știu (mai corect știam ;-) ...
     
  • ANUNȚ - "Back to nature" ep.2 - Valea Albă

    Andrei Miau 21.12.2010 03:24
    Bravo! I really enjoyed reading it ;) si in plus de asta ma bucur sa vad ca faci ceva ce multi nu mai ...

MOVESCOUNT Button