Star InactiveStar InactiveStar InactiveStar InactiveStar Inactive
 

 

P1020267A trecut destul de mult timp de la vacanța despre care vreau să povestesc acum și din diverse cauze tot n-am apucat să scriu. Pozele le-am pus mai demult, dar n-am apucat să vorbesc de ele. Azi dimineață m-am trezit cu o "karma" pozitiva, așa că m-am pus pe treabă. Povestea va fi lungă, așa că luați-vă o pungă de pop-corn și un Pepsi (sic!) și dați click pe "Citește mai departe" :)

Dorința mea de a merge la schi, oriunde, oricând este o constantă perpetuă (pleonasm intenționat :-P ), așa că nu voi insista pe acest subiect. Însă din motive de "n-am cu cine", "n-am cu ce", "n-am când", ("n-am chef" nu exista - după cum am precizat) momentele de schi ale mele au fost relativ rare. Mai câte o escapadă în Poiana Brașov în vreun weekend, mai câte o ieșire singur sau cu prieteni în zone civilizate de schi (adică nu în România) .

20110128_051Povestea aceasta începe prin august-septembrie 2010, când nici nu se uscase bine pe mine apa de la mare, iar colegul meu sportiv, Răzvan, mă provoacă la o ieșire la schi în iarna ce urma să vină pe pârtii adevărate - adică în afara țării .... Evident, încep cu n-am cu ce, buget restrâns, familie mare (Răzvan nu are - încă - copii), e scump, n-avem timp, Iulia are școală, Monica are servici, și nu mă mai opream; însă, fără să știu, scânteia unei idei se aprinsese într-o rămurică de neuron pierdută în adâncimea creierului meu plafonat de rutina zilnica și greutățile traiului. Probabil s-ar fi stins la un moment dat, dar Răzvan, încăpățînat,  (mulțumesc Răzvan !) începe o campanie sistematica de bătut la cap:  dar ipotetic vorbind, dacă ar fi să mergem unde am merge, cam când - "teoretic" bineînțeles - am putea merge, cam cât ar trebui să stăm, cam care ar fi costurile - totul "teoretic". Uite ce ieftină ar fi cazarea acolo, ce review-uri faine sunt pe dincolo, și uite-așa scânteia neuronului se face vâlvătaie și-mi aprinde imaginația și dorul de zăpadă, schi, munte, aer curat. Și încep proactiv căutările febrile pentru o soluție.

 

 


 

1. PLANIFICAREA

20110122_001Intâi și întâi încep campania acasă (e element eliminatoriu :) ) - de data asta vroiam să iau toată familia, vroiam să ne bucurăm cu toții de schi - nu să mă duc doar eu cum am mai fost când era Iulia mică. Obțin prima victorie - acordul de principiu. Dacă era să mergem toți, încep să încerc să elimin restricțiile: Iulia avea vacanță în perioada 29 ian - 05 feb, așa că folosesc această fereastră ca punct de reper pentru evaluare prețuri. Monica putea veni oricând, numai să poată anunța din timp.

Apoi continui munca cu Răzvan: stabilim că ne trebuie minim 6-7 zile de schi, + 2 zile drumul dus, 2 zile drumul întors (asta ca să nu alergăm ca bezmeticii), rezultă că trebuie să plecăm într-o vineri dimineață pentru a ajunge sâmbătă după amiaza la destinație, apoi 6 zile pline de schi (duminică - vineri) apoi plecarea iar sâmbătă cu sosire duminică în București.

20110123_006Urmează bătălia pentru zona de schi: Logica a fost să găsim o zona mai apropiată de România pentru a evita drumuri foarte lungi, însă și la altitudine - pentru spectaculozitate și garanția zăpezii; calitatea și numărul pârtiilor plus aglomerația pe pârtii a fost un al treilea criteriu. Cădem de comun acord că ar trebui să căutam un ghețar sau dacă nu, o zonă spectaculoasă. Eu propun Moltaller Gletscher (unde fusesem acum 3 ani) sau Bormio/Livigno (unde fusesem acum 5 ani) deoarece am fost impresionat de ambele zone și aș fi vrut să le arăt și Iuliei și Monicăi; în plus aveam avantajul de a cunoaște deja locurile, pârtiile, cazările și ar fi fost mai ușor. Moltaller Gletscher se încadra în distanța agreată, Bormio/Livigno era un pic cam departe. Răzvan o ia sistematic și începe cu zona (Dorf/Hof) Gastein, apoi Stubai, Kitzbuhel,  Soelden, Ischgl,  Zillertal. Cădem de acord asupra unui singur lucru - în nici un caz Zell am See / Kaprun din cauza renumelui de aglomerație, mai ales cu concetățeni de-ai noștri. Îmi susțin propunerile la sânge, însă Răzvan ma scurtcircuitează cu un principiu, corect de altfel: dacă tot e sa ieșim, să mergem undeva unde nu am mai fost; astfel Moltaller cade (și Răzvan a mai fost acolo), iar Bormio/Livigno aproape ca trece de 2 zile pe drum (chiar cu condus 12-14 ore/zi). Cu inima îndoită, mă apuc să studiem și altceva; la urma urmei, în Austria la schi e bine și într-un cătun, zăpadă este, pârtii sunt în fiecare sat, așa că să vedem și alternativele.

20110123_001Pe parcursul a aproape unei luni, cochetăm întâi cu zona Gastein - foarte multe pârtii, de toate nivelele; amenajări pentru copii; multe posibilități de cazare, chiar și ieftine; ghețari ... în apropiere (Moltaller - dar ar trebui trecuți munții cu mașina pe tren); se pare ca zona e însă destul de aglomerata. Apoi Kitzbuhel pică din cauza de preturi (deși am rămas nostalgic la ce am văzut acolo), Stubai, Ischgl, Soelden, din cauza de distanță. Se pare ca zona Zillertal îndeplinea cel mai bine cam toate condițiile noastre: în limita de 2 zile condus distanță, zonă cu peste 250 km de pârtii de toate nivelurile, ghețar (Hintertux  - schi pana la 3250 m), n-am mai fost nici unul pe acolo (eu am mai trecut doar pe lângă Innsbruck la întoarcerea din Bormio).

Asa ca am adoptat Zillertalul . Următorul pas - necesar pentru căutarea cazării - a fost stabilirea perioadei. Am plecat de la perioada de vacanță a Iuliei, însă am observat că chiar atunci, din 29 ian 2011, se intra într-o nouă categorie de sezon, astfel că toate prețurile creșteau; în plus perioada coincidea și cu vacanțele în Europa, astfel era și mai multă aglomerație, și mai greu de găsit locuri de cazare. Logic era să luăm săptămâna anterioara, dar Iulia avea școală ... După o scurtă parlamentare acasă, cădem de acord pentru cazare 22-29 ianuarie (deci plecare în 21 ian, sosire în 30) ; Iulia urma să lipsească 1 săptămână de la școală (nu s-a întristat din cauza asta :) ) dar urma să recuperăm materia în vacanță.

20110123_007Deja luasem viteză, entuziasmul creștea exponențial - găsisem soluții la majoritatea problemelor, găsisem zona (toate review-urile din zonă erau pozitive), găsisem perioada, mai trebuia cazarea, rezervarea și ... gata. În plus pe la Brașov deja începea să fulguiască, în Bucegi era zăpadă, mă antrenam zilnic la sală, în momentul asta (deși nu mă angajasem cu nimic) n-aș fi renunțat pentru nimic la excursie !

O dată cu cazarea am început să mă documentez și despre zona Zillertal (în traducere valea râului Ziller). Practic situată la câțiva zeci de km de Innsbruck, cazare se găsea de la intrarea pe vale și până la începutul ghețarului Hintertux; cu cât mai jos cu atât mai ieftina; o variație era în plus zona Zillertal Arena, situată un pic excentric față de valea Zillerului, deasupra Gerlos. Orașul cel mai mare de pe vale este Mayrhofen, situat în treimea superioară a văii, cam de mărimea orașului Piatra Neamț. În rest, cazări în apropierea telecabinelor sunt (din aval înspre amonte) Kaltenbach, Zell Am Ziller, Hippach, Mayrhofen, Finkenberg, și Tux - o comuna formata din satele: Vorderlanersbach, Lanersbach, Juns, Madseit, Hintertux. Drumul e relativ plat, pe fundul văii pana la Mayrhofen, unde deodată urcăm susținut pe versant până la Finkenberg, și apoi în continuare prin Tux, pana la capătul văii.

20110123_004Am început să caut cazare, pornind de la idea de a fi cât mai aproape de "inima" pârtiilor, în zona de munte (nu în oraș, deci mai sus de Mayrhofen), eventual cu mic dejun, cel mult demipensiune (doar n-o să coborâm de pe pârtie ca să mâncăm ! ) , pensiune sau hotel, cu sau fără goodies (wi-fi, sauna, skipass inclus  etc.) Am folosit site-ul www.tux.at pentru a căuta pensiuni din zonă, căci după o scurtă incursiune prin ofertele pentru hoteluri mi-am dat seama că voi depăși bugetul cu mult. Am scris, am cerut oferte (întrucât nu toți precizau dacă includ copil gratuit sau nu, sau de la ce vârstă) și, după ce am adunat vreo 10 oferte concrete, am făcut o ședință în 2 părți cu familia. Câștigătoarea a fost Haus Edelweiss din Vorderlanersbach, localizată aici, un apartament la mansardă, cu bucătărie utilată, balcon, fără nici o masă, fără ski-pass la prețul de 390 Euro. Avantajul major: vila este situată la 20 m de una din zecile de pârtii de schi, practic, dacă vrei, ieși pe schiuri din cabană și te întorci tot așa. După un scurt schimb de emailuri cu gazdele, fam. Geisler, la sfârșitul lui noiembrie am avut confirmarea rezervării. Jocurile erau făcute, și nu mai îmi încăpeam în piele de bucurie !!! Urma să mergem cu toții la schi în Austria !

20110123_014Până în ianuarie nu mai aveam stare, de nerăbdare. Zilnic la birou urmăream cu Răzvan webcam-urile din Zillertal, evoluția stratului de zăpadă în zonă, și a vremii în general, comentam al cui versant e mai înzăpezit (Răzvan își rezervase în Finkenberg) și ne uitam cu invidie la cei surprinși pe schiuri de webcam-uri.

Am planificat cu grijă și drumul (o noapte la Budapesta la dus, una pe lângă Arad la întors), am făcut rezervare pentru Budapesta la Drive Inn Hotel (foarte ieftin, aproape de autostradă -și de M1 și de centura M0, și după cum s-a dovedit exact cât trebuia de curat și de dotat); pentru Arad, am avut flerul să las la latitudinea situației atunci când ne întoarcem.

20110127_037Zilele parcă trec greu de tot, însă se apropie și momentul să facem bagajele: joi înainte de plecare ! Am luat cu noi și mâncare la conserve, cereale pentru puiuț, miere, diverse și juma' de săculeț de cartofi (în ciuda protestelor s-a dovedit foooarteee bun ), mai cumpărasem și diverse accesorii pentru schi - body-uri, șosete, etc.; scoatem din fundurile dulapurilor hainele de schi, clăparii, schiurile, ceara, uneltele de ascuțit canturi. Evident nu reușesc să pregătesc schiurile (canturi/ceara/reglare legături) în timp util, o las pe seara sosirii la destinație.

Și uite asa se face seara târziu de tot și ne culcăm, cu ținta de trezire 05:00, ca pe la 07:00 să ies din București. Eu pe jumate bucuros, pe jumate încordat - aș fi plecat imediat, dar știam că trebuie să mă și odihnesc.


2. Drumul dus

20110123_020Dimineața pe la 04:50 mă trezesc singur și nerăbdător uitându-mă cu dușmănie la ceasul care nu mai suna. El nu știe că eu abia aștept să plec, cum adică să sune la 05:00 că așa l-am pus eu ? În nici 5 minute sunt up & running, plin de energie (de unde naiba că m-am culcat la 23:30 ??) , ceaiul e făcut, mă spăl, și încep să-mi trezesc leoaicele. Cea mare se trezește imediat, pe cea mica o lăsăm să doarmă, urmând să o trezim numai pentru transferul în mașină unde urma să continue somnul. Duc bagajele pe rând la mașină, le așez ca la tetris, rămâne loc suficient pentru a sta toți comozi, dar jumătate din bancheta din spate este zidită cu jucărele, pernuțe, păturici, cărticele, maimuțoi, mâncare/băutură pentru drum. Pe deasupra punem și hainele groase.

Ultimele drumuri cu bagaje, duc și stația radio CB și o montez, transferam și puiuțu', motorul era deja încălzit în prealabil de mine, bag în viteza, și .. suntem pe drum la schi în Austria ! Toți trei ! Yuppiiieeeeeee !!! E ora 07:04.

DSCN0050Orașul încă nu se aglomerase, ajung destul de repede pe autostradă, și ii dau pedale. În stație se anunță liniște până la Pitești, așa că, plin de entuziasm încep să ridic treptat ritmul. După cum agreasem cu Răzvan, urma să ne auzim la telefon până în Pitești pentru a ne sincroniza. Depășind vijelios un TIR, parcă văd o mașină oprită pe banda de urgență, înainte să-mi fie mascată de TIR, dar nu dau importanță; datorită lipsei de spații de popas, pe A1 lumea oprește frecvent pe banda de urgență pentru nevoi extrem de urgente .... Peste 20 secunde, mă sună Răzvan: era oprit pe A1, rămăsese fără ambreiaj ! Din poziționare îmi dau seama că el era cel oprit de mai devreme. Îmi spune că a chemat asistența rutieră, nu am cu ce să-l ajut acum, așa că îi dau bice în continuare. Trec de Pitești - bine că au terminat centura și se merge decent pe aici - pe Dealu Negru sus trebuie să fac un prim stop pentru toți, apoi Valea Oltului curge și ea, plăcut de liberă. La Sibiu scap iarăși de aglomerația din oraș ocolindu-l pe noua centură - parte tot a autostrăzii A1, trec de Orăștie, Deva; Răzvan era și el din nou pe drum, scăpase ușor: se rupsese un suport de plastic al pedalei de ambreiaj - i-a fost montat altul în câteva minute, însă a făcut drumul până la service cu asistența rutieră.

DSCN2486După Deva, începe o ploaie/lapoviță destul de susținută, drumul se murdărește, ștergătoarele merg în continuu. Depășesc TIR-urile unul câte unul, ne înțelegem și prin stație și mă mai lasă să trec, înauntru e cald și bine, Iulia doarme. Și la un moment dat se aude POC ! și ștergătorul din dreapta rămâne la baza parbrizului. Mormăi niște înjurături discret în barbă și hotărăsc ca până la Arad pot să merg fără el, urmând ca acolo să văd ce are ori la un service ori să mă uit eu. Din bord se aude și un hârâit enervant când se rotește singurul ștergător care mai merge, îl simt de parcă zgârâie pe creierul meu direct. Fentez vreo 2 radare (anunțate din timp în banda radio CB) și intru în Arad unde mă opresc direct la Petrom pentru plinul planificat și ca să văd ce e cu ștergătorul. Mă uit la mecanismul ștergătoarelor și constat că brațul interior de antrenare a ștergătorului din dreapta e sărit de pe suportul de prindere. Reușesc să îl prind, șterge de 5-6 ori și sare iar. Îl fixez ceva mai bine (din cauza poziției nu puteam să-mi dau seama dacă se rupsese vreo piesă sau lipsea ceva), mai leg cu niște sârmă, pare să țină. Afară nu mai ploua, nici nu mai ninge deși e încă înnorat tare. Mă pun așa pe drum, în speranța că dacă nu am de folosit ștergătorul, nici nu mai sare. Mă urnesc întâi către centura, unde după nici 100m, prind coada de mașini oprite din cauză de trafic. În pragul disperării, mă întorc și o iau prin oraș. Soluția a fost bună, reușesc să ies din Arad fără să mai dau de alt blocaj. Se așterne însă o ceață deasă, iar drumul ud face ca parbrizul să se murdărească destul de rapid. După încă 10 km, și 3 defectări ale ștergătorului dreapta, mult înainte de Nădlac, trag dreapta într-o parcare să găsesc altă soluție de prindere pentru brațul ștergătorului. În parcare, mai încolo un TIR, un depozit, și un paznic de depozit beat mort, care intră politicos și incoerent în vorbă cu mine în speranța să-mi vândă motorină. Ieftin de tot. Sunt de acord cu el, numa' că eu nu vreau motorină, eu vreau să-mi meargă naibii ștergătorul ! Sunt neprietenos și îl ușui, dar problema mea rămâne; analizez pe îndelete în ceață și în frig problema. Brațul interior al ștergătorului cade deoarece trebuia să fie prins de o tijă deasupra. Evident vibrațiile, gravitația și lipsa unui blocator (rupt? absent?) fac ca brațul să iasă de pe tijă. Privirea îmi alunecă pe o sticlă de Pepsi de 0.5 l pe care tocmai o golisem și mi se aprinde beculețul ! Dacă aș pune ceva sub brațul ștergătorului să îl împingă în tijă să nu mai cadă, ar trebui să aibă dimensiunea potrivită sau o formă variabilă, și să alunece cu brațul ștergătorului pe placa despărțitoare de compartimentul motor; sticla de 0,5 l de Pepsi, poate fi deformata cât să intre în locașul respectiv, iar apoi pot sa o umflu cât să împingă exact cât trebuie brațul ștergătorului; astfel nici nu va ieși de pe suport, va ține brațul în tijă, și va aluneca cu brațul fără să zgârie nimic, fiind de plastic ! În 2 minute soluția e implementată și rezistă la toate testele ! Într-adevăr, plasticul hârâie un pic când se freacă de placa despărțitoare, dar funcționează ! (De fapt a funcționat fără greș așa încă 3 luni după aceea, până când am făcut revizia mașinii și am cerut repararea :) )

DSCN2505Bucuros, mai liniștit, mă avânt iar în ceață către graniță. În vamă, mai să nu nimeresc intrarea de ceață. Nu se vedea aproape nimic, mergeam cu 2-3 km/h . Într-un final nimeresc culoarul de verificări pașapoarte, trecem fără probleme, iau și vigneta de HU (mai scumpa cu 2 Euro decât știam eu, dar nu mai stăteam să caut unde e mai ieftin) și mă pun pe drumurile ungurești cu dorința de a ajunge repede la autostradă, de unde condusul devenea foarte ușor. Nu fac nici 300m din vama, și poliția ungurească îmi face semn să trag pe dreapta, în spatele unei Skode de București. Îmi cer actele mașinii, se uita foarte (foarte foarte !!) atent la cum e prinsa Iulia în scaun, și dacă are centura de siguranță pusă, mă întreabă de triunghi reflectorizant/trusă medicală/stingător. Ies din mașină, i le arat în portbagaj (noroc că sunt la vedere, într-un compartiment separat), noroc că nu se uită la trusa medicală - cred ca e expirată de vreo 2 ani, e mulțumit, îmi dă drumul să plec. Realizez că am avut mare noroc cu jumătatea mea - dacă nu insista ca Iulia să fie în scaun ȘI legată în centură (după cum tocmai ce aflasem ca e legislația în HU) urma să plătesc o amendă.

DSCN2534Plecăm, și prind un camion ușor din urmă, ce mergea cu viteza decentă, așa că îl las să deschidă drumul prin ceață. Un pic înainte de Szeged, scăpăm și de ceață, traversam Szeged, și URAAA, am ajuns pe autostradă - pe drumuri civilizate; urma să mai părăsesc autostrada numai cu 70 km înainte de destinație, după alți cca 820 km.

Parcurgem rapid și fără probleme drumul până la Budapesta, intrăm pe înserate pe M0 de unde, în apropiere de intersecția cu M1 fac dreapta și ajungem la Drive Inn.

La Drive Inn, 3 mașini în parcare. La recepție o tânără, în lobby un client cu laptop (au Wi-Fi gratuit lângă recepție ;-) ). Plătesc și îmi dă imediat camera, are vedere către parcare, către mașină. Un pat mare jos, unul mic suprapus, o băiță foarte curata deși stil vapor/tren - cu mult plastic. Una peste alta este perfectă pentru un stop de somn pe drum, mai ales la 27 Euro toți 3 la un loc. Bazându-mă pe review-urile defavorabile de pe site despre mâncare nu luasem și masa de dimineață, și în idea să putem pleca când vrem noi.

DSCN2580Relaxat, încerc să văd când ajunge și Răzvan - însă el a dat de alt ghinion: imediat după graniță, ceața și drumul ud au înghețat pe carosabil astfel că atunci când a ajuns el, seara, nu puteai să stai în picioare pe drum de alunecos ce era; autoritățile au blocat traficul, așa că s-a întors în Arad și a 2 -a zi a continuat drumul trecând granița prin Timișoara - pentru a evita alte blocaje.

20110128_038Obosit de nu vedeam bine, ronțăim câte ceva din păpică, iar eu trag la somn imediat spre dezamăgirea Iuliei care, dormind aproape tot drumul, era în forma maxima și doritoare de diverse jocuri.

Dimineața le 07:00 trezirea, spălare, masa, la 08:00 Hit the road, Jack ! Drumul pana la Viena îmi este arhicunoscut (am mers de vreo 4 ori pe el, de vreo 2 ori conduceam eu). La Nickelsdorf oprim pentru vigneta de Austria, nu stăm mult, îi dau drumul iar în continuare. Trecem rapid pe lângă Viena și iau A21 și apoi A1 către Vest. Mă stabilizez pe la 140 km/h aproximativ constant, o las la 130 când trec de camere video sau când văd mașini de poliție. Cam asta e viteza tuturor pe aici, nu ies cu nimic în evidență, chit că am parte de comentarii apostrofatoare de fiecare dată când GPS ul de pe telefon mă anunță cu un bip că am depășit viteza legală cu 10 km/h (cine m-o fi pus să-l setez la atât ? ). Timpul parcă stă în loc, ore întregi, sute de km stau și schimb banda numai din când în când pentru ceva depășiri. Aștept răbdător intrarea în Germania (drumul are o porțiune de câteva zeci de km prin Germania) unde nu exista restricții de viteză ;)20110128_043

20110128_067Înainte de Salzburg, pe lângă Mondsee ni se face tuturor foame, și sătui de mâncare ambalată, hotărâm să oprim să mâncăm la un popas. Găsesc un OMV, destul de aglomerat de altfel, fac și plinul, și apoi intrăm în zona de servire mâncare. Surpriză: toată lumea era lipita aproape de perete sau grupată în jurul televizoarelor, unde se uitau cu atenție, iar din când în când scoteau exclamații de bucurie sau supărare; și musca se oprise și se uita la TV, curioasă ce găsesc oamenii ăștia așa important; ce să fie, era etapă de cupă mondială la schi alpin, și evolua austriacul Michael Walchhofer ! Nici chelnerii, nici turiștii nu mișcau, cu gâturile sucite să vadă ce face favoritul probelor de viteză :)

DSCN0038Terminăm masa și continuăm drumul; pe centura Salzburgului prindem din spate o mașină de poliție, astfel că toată lumea rula cuminte la 100 km/h la cât era restricția de viteză. Mai trec ceva km, mașina de politie se oprește și văd indicatorul: intram în Germania. În fața mea, un BMW M3 portocaliu cu numere de Germania, atât așteaptă: pleacă de lângă mine de parcă ar fi stat pe loc; demarez și eu mai greu, dar urc pana pe la 160-170, în reprize mici, întrucât drumul era încă aglomerat iar mașinile de Austria tot nu urcau mai sus de 130 km/h și stăteau mult pe banda din mijloc.

DSCN0051După încă câteva ore, și un schimbat de autostradă, prindem coada pe ambele părți ale autostrăzii; se merge cu cca 80-90 km/h, în reprize mici, după reintrarea în Austria se revine aproape la normal. Ne uităm deja emoționați pe ecranul GPS-ului, unde distanța până la destinație scăzuse sub 100 km ! Pas cu pas mai avem 40, 30, 20, 10 km până la ieșirea de pe autostradă, și apoi iată ieșirea ! Las bucuros încă ceva viteza, ieșirea e în curba și nu se vede ce e după, iar surpiză: e coada pe breteaua de ieșire; reușesc să opresc în timp, un Golf cu un Mercedes în spatele meu mai că erau sa schimbe datele de asigurare. Facem 5 km în cca 30 minute, după care, deodată, drumul se eliberează destul de mult și începem să mergem la viteze relativ normale. 30 km pana la destinație !! Abia așteptam; pe fundal încep să se ridice munții.

DSCN2488Încet încet trecem prin Fugen, Kaltenbach, Zell am Ziller - unde începem să vedem pârtiile de schi și semnele către telecabine, apoi Hippach, Mayrhofen. De îndată ce ieșim din Mayrhofen drumul o ia pieptiș pe versant, în pantă destul de abruptă. Serpentine, una după alta, dar lumea merge repede pe aici, inclusiv localnicii. Iată, Finkenberg ! Încă un pic. Finkenberg constatăm că este în pantă, cred că sunt cca 100m diferență de nivel de la intrarea în Finkenberg până la ieșire ! 6 serpentine în stațiune ! Trecem pe sub cablurile de telecabină, se termină Finkenberg, urma Vorderlanersbach; merg încet, tiptil aproape,iar drumul o ia pe un versant, pe sub copertine de protecție. Încă o curbă și apare scris: Tux, Vorderlanersbach ! Mă așteptam ca drumul către pensiune să fie totuși destul de lat și de vizibil, astfel că în centrul satului, în ciuda indicației GPS-ului am refuzat să o iau pe o străduță pe care încăpea o singură mașină, gândindu-mă că trebuie să fie alta, mai încolo. Greșit. DSCN2614După 200m mă întorc, era evident pe GPS că nu am nimerit drumul secundar către pensiune. Îmi dau seama unde e greșeala, și o iau pe o străduță stil italian, în pantă, printre clădiri, aproape atingându-mă de ele, pe lângă stația de cabină Rastkogelbahn. Drumul acoperit cu zăpadă complet, nu încăpea decât o mașină pe sens ! Din loc în loc, câte un refugiu, pentru intersectare cu mașinile ce coboară de sus; imediat după stația telecabinei, trec un podeț de lemn, iar drumul ia o înclinare zdravănă, tot acoperit cu zăpadă, însă măcar erau urme făcute. Ma străfulgeră în fundul minții că ar fi trebuit să pun lanțurile la roți, însă numai gândindu-mă de unde trebuia să le scot, să mă murdăresc punându-le, renunț la idee. În stânga mea, prăpastie, suntem drept deasupra drumului principal, suspendați pe versanți, pe drum cu zăpadă, 3,5 m lățime ! Încurajat de priza anvelopelor mele de iarnă și de faptul că am cuplu bun la motorul diesel, urc cu elan să nu pierd avântul și să derapez - nu aș mai fi putut singur nici porni de pe loc, nici să mă întorc, nici să cobor cu spatele ! Drumul se mai orizontalizează un pic, cât să ai spațiu să iei serpentina de 180 grade și apoi iarăși pantă zdravănă ! Trec printre 2 case care aproape blochează drumul, iar în fața mea un pic lângă drum, un tun de zăpadă artificială funcţionează din plin pe pârtia din imediata vecinătate a drumului ! O cotesc iarăși la stânga, transpirația mi se mai usucă de pe frunte, mă rog iar să nu vină nimeni de sus, prind o bucată ușor 20110126_001mai dreaptă, iau viteză; în fața mea a treia serpentina, tot la 180 grade; în spatele meu m-a ajuns un localnic cu un Subaru 4x4 și invidia mea îl înconjoară pentru siguranța dată de tracțiunea integrală. Imediat după serpentină, panta iar crește, înregistrez cu colțul ochiului semnul de atenție intersecție cu pârtie de schi și deodată niște puști pe schiuri nu reușesc să frâneze la timp și trec în viteză drumul prin fața mea la 3-4 metri; rămas perplex, ezit și încetinesc un pic; Subaru din spate claxonează turbat pe puști, eu mă rog ca la taluzul de zăpadă format la intersecția cu pârtia să nu rămân pe drum, dar cuplul fantastic al mașinii mă scoate din necaz și trec. Nu am curajul să mă uit în dreapta unde la 30 cm de roata mea e practic gol, fără bare de protecție, și îmi opresc pornirea de a trage prea mult stânga, spre amonte, spre a nu ieși de pe urmele de cauciucuri și a nu mă afunda în zăpadă. Subaru s-a oprit la o casa de lângă pârtie. Mă răsucesc cu drumul din nou în stânga, panta s-a mai înmuiat acum, urmează încă una iar GPS-ul îmi indica 100m până la destinație ! Îmi iau iarăși avânt cât e panta mică, observ un alt tun de zăpadă în fața mea, și din nou schiori care intersectează drumul ! Învățat de le Subaru, claxonez și eu și păstrez viteza; trec vioi peste pârtie, iar în 30 m văd semnul salvator: Haus Edelweiss. "Ați ajuns la destinație" îmi spune GPS-ul cu o voce ce pare și mai caldă ca de obicei, de parcă ar fi știut ce drum am avut până aici  !!!

 

Click for video

 {videobox}images/stories/videos/20110123_021.mp4{/videobox}

 

 

DSCN2433După ce îmi trag sufletul și ne felicităm pentru sosire, ne dăm jos să vedem unde am ajuns. Haus Edelweiss nu este super-luxoasă, însă este construită în stilul austriac de munte, și ornată cu multiple lucrături superbe în lemn. Toată partea superioară, garajul și dependințele din spate sunt lucrate cu măiestrie în lemn. Frau Geisler ne întîmpină cu zâmbetul pe față, neoprindu-se din vorbit; a vorbit numai în germană, așa că eu am fost simplu spectator; am prins însă explicațiile cu depozitarea echipamentului de schi și descălțarea - chiar la intrare erau amenajate spații speciale pentru schiuri, clăpari, încălțăminte, căști, etc. Urcăm după dânsa până la mansardă, ne înmînează cheia și intrăm în apartament: parcă eram în Hansel și Gretel, un apartament lucrat în lemn superb, cu un dormitor pentru adulți, o camera pentru 2 copii, și o sufragerie/bucătărie cu fereastra în mansardă și ieșire la un balcon. Baia era excelent amenajată, aveam și un televizor cu receiver satelit și acces la zeci e programe. Frau Geisler ne propune livrarea în fiecare dimineață a unor pâinici proaspete (gustoasele "brotchen") și acceptam bucuroși.

DSCN2502Încet, încet, car bagajele sus, le aranjăm în dulapurile încastrate în perete, mâncăm, dăm telefoane, facem câteva poze, și iau echipamentul Iuliei la reglat. Când să-și încalțe clăparii ... surpriză: îi intrau foarte greu pe picior, eu uitasem cât de mult a crescut în ultimul an și că îi luasem clăparii când avea 2 ani .... Mi-am amintit că jos, chiar în centru, imediat după ce am ieșit de pe drumul principal am trecut pe lângă un magazin cu echipament sportiv. Ne suim cu toții în mașină, și coborâm la cumpărături - era clar ca dacă nu găsesc în seara asta, o parte din ziua de mâine o pierdeam umblând după clăpari pentru Iulia în loc să schiem ... Respir adânc, îmi aduc aminte că am anvelope foarte bune, că s-a închis programul de schi și nu mă mai intersectez cu schiori, că mașina e mai ușoară acum, și nu în cele din urma că sunt un șofer foarte bun (sic!) și o iau înapoi pe "potecă" către centrul satului. Am ajuns fără probleme jos, am găsit parcare iar la magazinul cu echipament sportiv i-am găsit Iuliei niște clăpari excelenți, care au satisfăcut atât criteriile tehnice (pentru mine) cât și cele de design și estetice (pentru Iulia). Lângă parcare, intrăm și la un supermarket SPAR și facem și ceva aprovizionare cu diverse de-ale gurii pentru zilele următoare, după care urcăm la pensiune - deja aveam experiență - și filmăm urcarea. Pe bord, termometrul indică un friguros -11 grade Celsius. Urcăm în apartament, Răzvan mă anunță că a ajuns și el, după ce a tras tare pe drum, și ne dăm întâlnire ziua următoare la 08:00 la stația telecabinei de la ghețarul Hinterux.

10 minute mai târziu adormeam cu telefonul în mana.

 


 

3. Pârtieeeee !

3.1 Ziua 1 - Hintertux

20110122_001Cu chiu cu vai ne trezim a 2 zi dimineață. Beau ceaiul de pe balcon, urmărind ratracurile ce băteau pârtia de lângă vilă.  Somnoroși, înfulecăm câte ceva, scobim după echipament, ne echipăm și, încă adormiți, ne suim în mașină. Cobor până în centrul satului pe drumul suspendat, apoi o iau în sus către Hintertux. Pe la 08:40 reușesc să ajung, însă nici Răzvan nu fusese mai rapid. Cumpăr ski-pass-urile, fetele mă presează că mă mișc încet, e un frig de crapă pietrele: -17 grade Celsius. Eu însă sunt în elementul meu. Nu mi-e frig, ci simt numai bucurie la gândul pârtiilor !! La a doua cabină la 2100 îl așteptăm și pe Răzvan cu trupa lui - apoi urcăm în continuare la 2600, și apoi direct la 3250. Ultima cabină e spectaculos agățată de 2 cabluri de tracțiune - pentru a evita balansarea, trecem pe la 1 m de un perete de stâncă. Sus sunt cca -23 grade Celsius, fetele sunt bocnă. Iuliei îi reglasem legăturile cu o zi înainte, mie și Monicăi nu. Cu mâinile goale le aranjez rapid aici, apoi, grăbit de fetele înghețate iau prima pârtie de lângă mine - fără sa fiu atent la gradul de dificultate. Nu părea mai dificilă decât celelalte, dar ulterior am constatat că o luasem pe o pârtie neagră. Pentru mine și Monica asta nu constituia o problemă, mergem amândoi pe orice fel de teren, fiecare într-un ritm ce i se potrivește; Iulia însă, a fost în pragul de a da chix; nu vroia să coboare de loc, picioarele parcă nu erau ale ei, înțepenise de spaimă și frig; a trebuit să o fac să se teamă mai mult de mine decât de pantă, și după cca 2 minute de răcnete plus un sprint de-al meu către ea - a depășit momentul și a coborât fără probleme ! Cu câteva opriri, cu plug, dar a coborât. De atunci, toată săptămâna, Iulia nu a mai avut frică de dificultatea pârtiei, sau de pantă! Cu curaj, ajunsese în ultima zi să meargă aproape în ritmul meu pe orice teren. Mai jos, pe platoul unde se reuneau mai multe pârtii, deasupra ghețarului, am rămas mut de uimire datorită frumuseții locurilor.

20110123_005Am luat apoi un teleschi cu bară pentru doi pe sub fund pentru a urca să ne dăm pe o pârtie albastră, ca să pot lucra cu Iulia un pic de tehnică. Problema e că bara pe care Iulia și-o pusese sub fund, mie îmi ajungea sub genunchi. În plus trebuia să am grijă să o țin pe Iulia să nu se dezechilibreze, să mă țin pe mine numai pe genunchi, iar în partea de sus erau rafale zdravene de vânt, mai mai să ne doboare. Iar teleschiul mergea cu viteza melcului turbat, simțeam că-mi pocnesc mușchii de la picioare. Monica, singura pe bara de la teleschi, era și ea răsucită și nu părea să savureze momentul; mai târziu a mai refuzat să meargă pe astfel de instalaţii.

20110123_007Teleschiul ne duce spre o parte mai umbrită unde frigul era parca și mai crunt; în plus vântul nu ajuta deloc să ne simțim mai bine. Coborâm albastra până în platou, iar fetele îmi zic categoric că se retrag către adăpost, la stația de la 2600m, din motive de îngheţ şi supravieţuire. Le las să o ia înainte, fac poze, și vin și eu după ele; pârtia era proaspăt bătută, zăpada înghețată bine, se schia ca în vis; las fetele să coboare cum știu ele, erau prea înghețate să lucrăm la stil și tehnica. Plonjăm pe pârtia 3 și impulsionați un pic de frig și de imaginea restaurantului călduros de la 400 m mai jos, dăm drumul la schiuri și ajungem imediat la 2600 m unde găsesc o masă pentru fete. Primesc undă verde să mă dau în continuare urmând să ne întâlnim mai târziu tot acolo, și, plin de energie, mă reped la cabină să mai fac ture. Răzvan se oprise la masă la o cabană mai sus, aproape de platou; urc la 3250, și mă avânt fără să mai stau, tot pe neagră; ca să mai câştig timp nu mă opresc de loc, și las și schiurile să ia viteză la limita controlului; senzația e sublimă, mă simt ca pe vremuri, în concursuri ! Entuziasmat, uit că nu mai am chiar 18 ani, iar antrenamentele din ultimul an mi-au ridicat tonusul dar nu m-au dus la cine știe ce performanță, așa că mă trezesc că mă opresc în poarta cabanei gâfâind ca în bancul cu Bulă ce i-a luat tubul de oxigen bunicului să-l ducă la fier vechi pentru plan. Îmi trebuie cca 5 minute sa-mi revin cât să pot da schiurile jos din picioare, îl iau pe Răzvan din cabana și apoi facem câteva ture pe teleschiurile de pe platou. Îl analizez un pic, e un schior  "self-made" însă nu are nevoie decât de un pic de curaj de a face și altfel lucrurile şi un pic de corecție la poziție pentru a schia așa cum trebuie. Lucrez în acest sens cu el, apoi coborâm la fetele mele.

20110123_014Pentru confort termic suplimentar, coborâm să ne dăm între stațiile de la 2100 m și 2650 m, unde e mai ferit de vânt, a ajuns să bată soarele și e mai cald.

20110123_017După ce lucrez și cu Iulia, și la poziție, și la tehnică pe o pârtie cu care s-a familiarizat și care i-a plăcut mult ( și unde s-a învățat deja să lase viteză mai mare pe schiuri și să o controleze), vine și vremea să ne retragem la mașini. Decidem să coborâm pe schiuri pe o pârtie/potecă trecută pe hartă dar care nu e "oficial" menținută. Deși e trecută cu dificultate medie pe hartă, lipsa de antrenament, ziua lungă de schi, frigul, gheața de drum își pun amprenta pe Iulia, astfel că pe partea mai dificilă avem probleme și trecem cu greu, cu opriri la fiecare viraj. Într-un final, ajungem la mașină, unde ne încălzim bine în drum către casă. Deja nu mai sunt impresionat de urcarea către pensiune, iar ajunși sus, după ce ne facem comozi, o tava de cartofi copți făcuți pe loc ne fac să ne simțim ca în paradis. Încercăm să ne apucăm de un puzzle mai complicat de 1000 de piese, dar renunțăm repede în favoarea somnului; oboseala ne doboară pe toți.

3.2 Ziua 2 - Rastkogel / Eggalm și ... HaraKiri !

20110124_005Mă trezesc surprinzător de ușor după un somn adânc și odihnitor; așa mi se întîmplă de fiecare dată când fac efort fizic. Fac ceai, pun de mâncare, și entuziast pregătesc trupa pentru o nouă zi de schi. Afară ninge ca în povești de frații Grimm.

Mușchii ne amintesc că ieri a fost o zi grea, și decidem ca azi să reducem motoarele; ca să ne fie cât mai comod, lăsăm mașina la vilă și ieșim pe schiuri direct pe pârtie. Coborâm în 5 minute și luam cabina pentru zona Rastkogel. Continuă să ningă liniștit, e mai cald, zăpada se lipește pe schiuri, deci mă opresc sus și dau cu un pic de ceară. Încercăm să ajungem în Penken - unde era Răzvan la un moment dat, dar sosim târziu și nu ne întâlnim. Coborâm într-o văioagă unde se întîlnesc mai multe pârtii, sub vf. Horberg și mâncăm la o cabană din vale.

DSCN2447Mănânc repede şi puţin (cum naiba să lenevesc la masă în mijlocul pârtiilor înzăpezite ?) şi capăt aprobarea să ies mai repede să mai fac câteva ture, cât timp fetele se întind cu masa, urmând să ne întâlnim pe o albastră unde se duceau sa exerseze. Merg cât pot de calm în cabană, apoi, când nu mai sunt vizibil, ţâşnesc pe schiuri şi direct pe telescaunul ce mă duce deasupra ... Harakiri.

Nu ştiţi ce este Harakiri ? Nici nu trebuie dacă nu ştiţi foarte bine să staţi pe schiuri. Harakiri este cea mai înclinată pârtie de schi din toată Austria. Are o înclinare de 78%, lungime 150m; dacă aş urca-o pe jos aş folosi pioletul şi colţari; şi probabil m-aş lega în coardă. La înclinarea asta, nu prea poţi nici să stai, decât dacă ai canturi anormal de bune. O cădere se opreşte întotdeauna după ce se termină pârtia - nu te poţi opri înainte. Odată ce ai intrat pe ea, nu te mai poţi opri până jos. E atât de celebră încât are pagină şi pe wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Harakiri_%28ski_piste%29 . Mai jos am inserat o reclamă a pârtiei de pe youtube. Mai căutaţi Harakiri pe youtube şi veţi găsi şi căderi filmate de amatori: 50-80m alunecare.

Bineînţeles, la momentul în care eram în telescaun urcând fericit, nu ştiam decât că e una din cele mai înclinate şi mai grele pârtii din Austria; nu apucasem să-mi intru în "picior" după numai o zi de schi, însă probabil nu mai ajungeam în altă zi pe aici aşa că era singura mea şansă să văd ce şi cât mai pot pe schiuri. Cablul telescaunului trece chiar pe lângă pârtie şi văd un grup de schiori aparând deasupra zonei abrupte. Îi urmăresc curios să văd cum se merge pe Harakiri, şi mi se par cam începători, aşa ezitanţi cum îi vedeam derapând uşor controlat, dar nesiguri. Primul începe să facă viraje, şi îmi dau seama că e chiar bun; tot nu înţelegeam atunci ezitările de la început. Văd că nu se opreşte decât la baza pantei, şi strigă fericit. Hmm, ce naiba i-a apucat ? Al 2 lea pleacă şi el, face 1-2 viraje, e bun şi el, dar la al 3 lea se dezechilibrează un pic. Îşi revine - e chiar bun - însă vrea să se oprească: dar aşa ceva nu se poate, astfel că schiurile îi devin nesigure, face un salt încercând să se salveze cu un viraj suplimentar, şi deodată cade, sprijinindu-se cu şoldul pe pârtie; atunci am înţeles de ce e pârtia dificilă, şi fiori de gheaţă m-au trecut pe spate: imediat ce a căzut, viteza schiorului a crescut exponenţial, dar necontrolat pe pantă în jos. Din treimea superioară şi până la colegul lui (primul schior) a alunecat în continuu, pe şold, pe burtă, pe spate, cu capul înainte, cu capul în spate, învârtindu-se ca un titrez, aruncat de hopuri, împins de taluzuri de zăpada. S-a ridicat fără probleme, dar nu mai avea nici un schi în picior, nici un băţ în mână, numai casca, clăparii şi îmbrăcămintea; şi toate astea duraseră cca 5-10 secunde !

DSCN2434Amuțisem, și deja mă gândeam că la problemele mele de spate, o căzătură de asta nu cred că mi-ar face prea bine. Iar băieții erau buni, iar eu neantrenat, un moșulică venit să-și amintească tinerețea. Brrrrrr, mi se făcuse frig - iar mie mi-e foarte rar frig. Însă zarurile fuseseră aruncate: nu mai aveam când ajunge pe aici în viitorul apropiat ( ci probabil foarte foarte depărtat ) așa că, cu toate riscurile, trebuia să încerc; la urma urmei erau numai 150 m lungime, iar eu nu degeaba eram renumit pe vremuri că puteam coborî orice, oricând şi oricum (!) pe schiuri fără să cad. În copilărie am rupt 3 sau 4 perechi de schiuri și am căzut în toate felurile, fără să-mi rup nimic (o singură dată de fapt, mi-am spart lentila de la ochelarii de schi :-)) ). Trebuia să am încredere în reflexele mele în caz de ceva; și gata, m-am liniștit. Acum eram doar concentrat la detalii, la tehnică, la starea zăpezii şi la ce trebuie să fac, că nu prea era de glumă.

Ajuns sus cu telescaunul, mă trag într-o parte, ochesc intrarea către Harakiri, mă opresc și-mi reglez clăparii la flexare mare pentru viraje scurte și rapide, strâng bine clapele ca la competiții ca să am precizie în controlul schiului, mă ridic, respir adânc, o dată, de 2 ori, no hai să merem ! Alunec ușor în derapaj controlat și fac câteva viraje pe drumul către buza pârtiei, tatonând terenul; aici e zăpada OK, dar către buza pârtiei e rasă până la gheață - de asta ezitau cei dinainte. Mă trag într-o laterală unde mai e și zăpadă, panta începe să facă mare, deja nu mai am loc de greșeli. Chiar în buza pantei fac un ultim stop, îmi creionez traseul funcție de gheață și îmi stabilesc exact unde virez. Înainte să mă răcesc îi dau drumu' . E incredibil, după primul viraj era cât pe ce să dau cu umărul (!) peste versantul ce deja se ridică amenințător în dreptul şi spatele meu. Parcă eram la cățărat, puteam să pun mâna jos fără să mă aplec ! Mă concentrez pe punctele de viraj pe care mi le stabilisem, fac mișcările un pic mai ample ca să fiu sigur că am timp să reacționez dacă ceva nu merge bine. La fiecare viraj frânez mult dar cât să nu mă opresc - am văzut ce se poate întâmpla. Viteza crește însă după fiecare viraj, trebuie să aplic tot mai multă forță pe canturi; nici nu îndrăznesc să mă gândesc că aș putea obosi. Sunt atât de concentrat că aproape că nu-mi dau seama când am ieșit de pe panta mare. Verific ochiometric, fac virajele mai scurte și mai deschise și mă opresc într-o trombă mare de zăpadă la vreo 20 m sub porțiunea dificilă. Făcusem celebrul HARAKIRI !!! Reumatic, fără 2 discuri din coloana vertebrală, doar un pic antrenat, reușisem să cobor fără probleme cea mai înclinată pârtie din Austria !! Nu e cine știe ce pentru restul lumii, dar pentru mine a însemnat o performanță deosebită în condiţiile date; sunt bucuros că am rezistat solicitărilor fizice; ultimele 8 luni de antrenamente zilnice au fost eficiente, dar n-aș fi ajuns aici fără baza formată în timpul tinereții; acum îmi dau seama ce bine am făcut că am continuat să fac sport de performanță în trecut, că nu m-am lăsat nici când doctorii mi-au spus să mă las (de altfel campionatul național de schi-alpinism l-am câștigat tot reumatic - de la 16 ani fiind - și după prima criză de spate - ce teoretic trebuia să mă scoată din elită ).

DSCN2452Yupiieeee, după ce chiui de 2-3 ori, dau drumul schiurilor să duduie în forţă pe restul traseului care, deși încă e dificil, nici nu se compară cu partea superioară ! Ajung ca o ghiulea jos la telescaune și la cabana unde lăsasem fetele. Le găsesc pe o pârtie albastră din apropierea snow-park-ului pentru snowboard-eri și schi acrobatic. Le povestesc entuziast aventura, apoi, încetișor, fără grabă, luăm pârtiile care să ne ducă către zona Eggalm de unde apoi puteam coborâ direct la pensiune. Toată ziua m-a însoțit euforia coborârii pe Harakiri. Singurul regret a fost că din cauza concentrării pe coborârea pârtiei am uitat să fac poze sau să filmez. Şi că nu m-am mai dus odată. Dar asta e, poate mai trec odată în viitor pe aici.

Se mai înseninează, și mai lucrez cu Iulia de câte ori am ocazia, tehnică/poziție, și atunci când n-are țâfne, fapt care mă scoate și pe mine din sărite. Însă e tot mai sigură pe ea, deși nu știe încă ce să facă cu mâinile și ce bețele. Ne bucurăm pe îndelete de zăpadă, ninsoare, schi, munte, în orice ordine ne vine bine.

Într-un final, spre seară ajungem direct în spatele pensiunii, la mâncare și un somn binemeritat. Nu am reușit nici în seara asta să facem mare brânză cu puzzle-ul, însă a 2-a tură de cartofi copți a mers ca unsă.

3.3. Ziua 3 - Hochzillertal / Hochfugen

DSCN2482Deja ne-am trezit toți mai vioi și parcă mai odihniți. Mușchii nu mai protestau, starea de moleșeală trecuse. Stabilisem cu Răzvan să facem azi o zonă mai din josul văii - am mers cu mașina cca 25 km până la Kaltenbach unde am lăsat-o într-o parcare acoperită - gratuită, special pentru schiori ! No comment, în comparație cu staţiunile din România, că s-ar putea să nu folosesc cuvinte din dicționar.

DSCN2507Cabina urcă brusc și spectaculos pe versant. Nu mai ninge, cel mult fulguiește ușor, dar este destul de înnorat. După prima cabină, alunecăm ușor vreo 300m ca să ajungem la telescaunele către creste. Ne întâlnim și cu Răzvan, și ziua de schi începe.

DSCN2512În primul rând urcăm la o altitudine "demnă" de niște specialiști ca noi (sic!) și facem o tură de încălzire înapoi de unde am plecat. Apoi în timp ce urcăm cu telescaunul studiez harta zonei. Am uitat să povestesc, că la stația de plecare a oricărei cabine se găsește harta pârtiilor de schi, instalațiilor de transport, cabanelor, împreună cu toate informațiile necesare în caz de pericol sau în caz de distracție :) Nu că aș compara cu ce se întâmplă în mirificele noastre stațiuni de schi (obstacole) :P

DSCN2514Observăm că zona schiabilă este destul de întinsă, şi alegem să mergem până către ultima vale, ce coboară la Fugen, urmând un traseu urcat-coborât peste vreo 3 creste. La prima creastă ne dăm jos din telescaun, şi coborâm într-o vale liniştită , neaglomerată, pe o pârtie albastră (eu şi Răzvan ne uitam cu regret la o neagră de lângă). Dat fiind frumuseţea locului, am hotărât să mai facem câteva ture, fetele pe albastră, eu cu Răzvan pe neagră. Aşa că am lăsat un pic schiurile să zburde în viteză pe pârtia neagră, ce sa dovedit a fi excelentă - nu atât dificilă, dar alternând porţiuni grele cu porţiuni uşoare, cotind uşor pe ici pe colo.

DSCN2520Apoi luam iar un nou telescaun şi mai urcăm o creastă apoi coborâm o roşie luuungă până jos. Eu mă opresc cu fetele la masă la Panorama, apoi urcăm ultimul versant, lung şi facem 2 ture pe o albastră şi o roșie întortocheate. Nu reușim să ne intersectăm cu Răzvan, dar luăm crestele înapoi ca să nu rămânem prin munți cu instalațiile oprite :) În valea unde ne oprisem la dus, mă opresc și cu fetele și facem împreună pârtia neagră. Rămân impresionat de progresele înregistrate de Iulia, a venit pe neagră fără probleme, cu câteva opriri; e tot mai sigură pe ea, nu mai face plug, mâinile sunt mai bine așezate. Nu controlează încă în orice situație, dar se descurcă tot mai bine. Mi se umflă pieptul de mândrie când o văd schiind.

DSCN2521Ne ajunge și Răzvan din urmă, și trecem și ultima creastă. Pe ultima coborâre se retrăgea cam toată lumea de pe munte, așa că se cam formaseră taluzuri și gheață . Monica stârnește invidia tuturor, schiind la fel de elegant și pe gheață și pe taluzuri, ca și cum ar fi pe zăpadă normală. Până și eu, obosit, stau rigid pe schiuri, derapez prea mult, și mă opresc des să mă odihnesc. Monica vine cu calmul Titanicului în pași de vals peste valurile de zăpadă. Obosiți, și ținând cont de condiția zăpezii, eu cu fetele mele preferăm să luăm cabina pentru coborârea finală; Răzvan ataca pârtia Stephan Eberharter și a avut timp să regrete; era plină de gheată, îngustă, și s-a chinuit mult până jos.

20110125_019Ajungem în parcarea gratuită, abia târând schiurile după noi. Ne mai revenim în drum către pensiune. Ne oprim la SPAR și mai facem ceva cumpărături pentru de-ale gurii, apoi , acasă progresăm mult la puzzle, totuși fiind departe de realizare. Nici nu știu când adormim buștean.

 

 


 

3.4 Ziua 4 - Zillertal Arena - Gerlos

20110126_002În dimineața asta ne resimițim un mușchii un pic, așa că eu aleg să mergem către Zillertal Arena - o zonă de schi situată mai excentric față de valea Zillerului. Ca să putem acoperi o zonă mai mare mă hotărăsc să luăm telecabina de la Gerlos.  Ninge iar molcom, mâncăm "brotchen" și ne punem pe drum.

20110126_008Pentru a ajunge la Gerlos, trebuie să coborâm până la Zell am Ziller pe vale, apoi să urcăm pieptiș pe serpentine, după care urmează o să prindem o altă vale. Ajungem in Zell am Ziller, mă descurc ușor să prind drumul spre Gerlos; ninge mai intens, drumul nu mai e nici așa umblat nici așa curățat ca cel de pe vale. Pe marginea drumului, câteva mașini cu număr de Austria își pun lanțurile antiderapante. Uuuuups  ! Înseamnă că drumul e abrupt tare mai sus. Lenea de a scoate lanțurile mele mă face să adopt soluția leneşă: urc cât pot, dacă alunec, mă întorc și mergem la cabina din Zell am Ziller.  Ridic ușor viteza ca să am avânt, încep serpentinele, însă mă țin bine; ajung un Land Rover din urmă, îl depășesc (el, cu 4x4 își permite să se și oprească, eu trebuie să țin ritmul ... ). DSCN2557După cca 10 serpentine la 180 grade şi urcuș susținut dispar și ultimele case de pe versantul văii Zillerului, panta se potolește și parcă intrăm într-un ținut de poveste, cu troli, gnomi, elfi și zâne. Fascinați, facem câteva poze din mers (nu prea aveam unde opri din cauze de drum îngust și zăpadă multă). Apoi, după încă cca 4 km, parcăm la Gerlos la telecabină.

DSCN2564Răzvan a renunțat să mai urce până la Gerlos - a urcat în Zillertal Arena din Zell am Ziller - urma să ne întâlnim sus, pe creste, fiecare venind de pe alt versant.

Urcăm cu cabina; pe munte e ceva ceață - de fapt sunt norii de ninsoare - destul de joși. Ne dezmorțim destul de greu, și luam telescaunele către creastă. Primul are geam de protecție, însă - culmea ! - cele de pe creastă nu au, și se fac simțite rafalele de vânt, plus frigul pătrunzător, amplificat și de umezeala ceții și a norilor. "Pipăim" pârtiile, să nu cumva să ieșim de pe traseu, dar marcajele sunt dese și foarte vizibile, profesionist amplasate, așa că ne descurcăm ușor - la viteză mai mică.

Din telescaunul in care vom inghetaPentru a ajunge pe versantul către Zell am Ziller ca să ne întâlnim cu Răzvan, trebuia trecută o creastă, coborât pe pârtie într-o vale între munți, apoi luat un alt telescaun ca să trecem ultima creastă. Ajungem înghețați (fetele) și puţin zburlit - eu la ultimul telescaun. Din păcate, nu era încă în funcţiune, dar se lucra să-l dezgheţe. Mai facem câteva ture înapoi pe pârtia pe care venisem - destul de plăcută, ne mai încălzim un pic.

DSCN2572La un momenta dat observăm că se dă drumul şi la ultimul telescaun, iar eu, entuziast, împing fetele să ne suim. Telescaunul este deschis, fără protecţie. Ne punem pe banda de urcare, scaunul e încetinit un pic ca să se poată urca şi Iulia (întotdeauna operatorii de la telescaun au fost foarte atenţi la copii), şi iată-ne pe ultimul cablu înainte de trecerea pe versantul celălalt. Frigul începe să devină iarăşi muşcător, dar - mă gândeam eu - în maxim 10 minute ajungem iar sus sau pe versantul celălalt şi mergem la prima cabană să ne încălzim şi să mâncăm. Abia făcusem 10 metri pe cablu, că se opreşte; hmm, trebuie că nu l-au dezgheţat complet - liniştesc fetele - imediat ne urnim. Aşa şi e: dar după cam 5 minute (de ciocăneală după cum auzeam); mai facem 15 metri, iarăşi stop. E prima tură, continui eu să fiu optimist, o să mergem imediat. Da, mergem, însă după cam fiecare 10-15 metri, stăm cca 2-6 minute ! Ne-a luat cca 15 minute să ajungem la primul stâlp, după care am intrat iar în ceaţă şi nori; nu mai vedeam nici următorul stâlp, numai cablurile ce dispăreau suspendate ireal în aer. Mai trec 15 minute, pare că ajungem undeva, se întrevăd nişte clădiri în ceaţă; ne pregăteam să răsuflăm uşuraţi că am ajuns, când am observat că de fapt era un "cot"  la 90 de grade, practic treceam de pe un cablu pe altul, şi era doar o staţie de control, nu destinaţia. Clanţănind uşor din dinţi, fetele mă bodogănesc - nu mai bine ne dădeam noi către Gerlos, ce mi-o fi trebuit mie să ne suim la cucuieţii din deal ? În speranţa că staţia e în cel mai rău caz la jumătate, le mai îmbărbătez un pic, şi aşteptăm cuminţi să mai urcăm. Şi aşteptăm , şi aşteptăm, şi mai urcăm 20 metri de data asta, şi iarăşi stop. 20110126_011Deja aici panta e mai mare - pot să simt, că nu prea se vede nimic. Ocazional se aud voci pe sub noi - probabil e şi pârtia prin apropiere. Câştigăm pas cu pas altitudine, fapt ce ne scoate din protecţia crestelor astfel că vântul devine tot mai tăios. Pe Iulia încep să o doară mâinile de frig şi îi dau şi mănuşile mele. Suflu şi aer cald în ele - măcar o secundă două să fie plăcută senzaţia. Monica nu mai vorbeşte prea mult - semn rău pentru mine - dar rezistă mai bine la frig. Mai facem 2 "salturi"; Iulia e în pragul panicii: încep să-i îngheţe picioarele în clăpari şi la asta nu am nici o soluţie :-( . Ar trebui să facă genoflexiuni - dar pe telescaun nu avem cum; nici nu-i pot scoate picioarele din clăpari să i le încălzesc. Încerc să o amăgesc cu vorba, că mai e un pic, dar îmi simte îngrijorarea din voce. Până şi eu abia mai pot vorbi, buzele sunt ţepene şi uscate de la vânt şi frig. S-a cam îngroşat gluma. Ocazional se mai sparge ceaţa şi văd următorul stâlp, dar nu sosirea. 20110126_012Iulia se plânge iar de dureri tot mai mari la picioare, eu încep sa evaluez distanţa până la sol, să văd dacă e fezabil să sărim în siguranţă, mai ales că ne apropiasem un pic de versant. Urcarea e în acelaşi stil: 10-20 metri, stop 2-6 minute. Când eram aproape gata să ridic bara de protecţie să sar, printr-o gaură în ceaţă observ creasta dintre versanţi şi acoperişul staţiei de sosire - mai aveam cca 30-40 metri, adică cam 2 salturi. După cca 1 oră pe telescaun, reuşim să ne dăm jos la sosire. Iulia era aşa de îngheţată că abia am reuşit să o susţin să ne dăm jos. Ceaţa ne acoperă din nou. Cu degetele îngheţate, încerc să desfac harta zonei, să văd în care parte e cea mai apropiată cabană. Între timp fetele se dezmorţesc într-o latură a pârtiei. Găsesc cabana, direcţia şi numărul pârtiei de urmat, găsesc semnele pe teren, şi îî dăm drumul la vale mâncând pământul. Mă rog, cât de repede puteam ţinând cont că eram toţi ţepeni ca nişte bâte. 20110126_015Pârtia e îngustă, e frecată bine, a ieşit gheaţa şi s-au format taluzuri, nu mai avem flexare pentru viraje aşa că îi dăm înainte cu plugul. După 3-4 minute observăm prin ceaţă mai multe clădiri: cabanele ! La trecerea pe lângă telescaunul care urca înapoi în creastă, ne auzim strigaţi: era Răzvan cu jumătatea lui, care tocmai ce luaseră telescaunul spre creastă să vină ei pe versantul către Gerlos! Apuc numai să-i strig şi să-i fac semne că ne ducem la cabană că suntem bocnă, apoi ne dăm schiurile jos şi urcăm până la prima clădire care avea aspect de cabană; ne invârtim în jurul ei, găsim intrarea şi gata, ne revenim încet încet la căldura dinăuntru. Găsim o masă lângă geam, stăm încă cca 5 minute cu hainele pe noi, până simţim că ne-am încălzit suficient. Monica se aşează la coadă pentru a lua mâncare, apoi apar şi Răzvan cu Florentina.

20110126_020Deja relaxaţi, luăm o masă copioasă, ceai şi vreo 2 "gluhwein" pentru mine. Ne povestim aventurile unii altora, şi aflăm că versantul ăsta, spre Zell am Ziller are pârtii excelente - Răzvan era chiar încântat de ele, că e soare şi bine, ceaţa apare numai de aici şi până pe creastă. Cât stăm de vorbă, observ la geam că dispare ceaţa şi apare valea în toată splendoarea ei. Într-adevăr, acum e soare şi plăcut. După ce lenevim suficient, ieşim afară şi parcă nu ne vine să credem: nu mai era nici un pic de ceaţă sau de nori, era superb afară ! Aşa că - la recomandarea noastră că n-au ce căuta să vină către Gerlos unde nici pârtii deosebite nu erau şi riscau şi să se chinuie la întoarcere - Răzvan ne arată pârtiile din partea asta a versantului; într-adevăr, sunt excelente, Iulia parcă nici nu a avut probleme, zburdă cu entuziasm şi începe să-şi dea drumul tot mai bine şi mai repede la vale; mai lucrăm un pic la tehnică - e o zăpadă super atât pentru schi cât şi pentru învăţat.

20110126_054Într-un final, aproape de ora închiderii, ne luăm rămas bun, luăm telescaunele înapoi până pe creastă şi coborâm la pas către maşina din parcarea de la Gerlos. Profit de coborârea lungă ca să mai lucrez cu Iulia; îmi mai face figuri, dar nu pot să remarc că are un ritm mult mai bun acum, şi are ambiţia să meargă la fel de repede ca mine. Ceea ce nu e rău de loc, căci se va motiva să poată controla schiul ca să meargă repede. Mă dau pe un slalom cronometrat public, şi cu filmare, însă plăcerea atacului la fanion este umbrită de gheţa şi taluzurile de aproape 1m adâncime formate; întrucât sunt obosit şi tot n-am apucat să ascut canturile, fac virajele larg, aşa că s-a dus plăcerea.

Ajungem obosiţi dar fericiţi acasă, la pensiune; mâine atacăm tot versantul de la Zell am Ziller.

 

3.5 Ziua 5 - maraton Zell am Ziller / Gerlos / Konigsleiten

DSCN0020După deja ritualele "brotchen" de dimineaţă, ne echipăm repede - deja aveam experienţă - şi fuga la Zell am Ziller. Ajunşi la cabinele de plecare, alegem pe cea mai lungă, şi ne suim în ea. Începem aproape imediat să facem poze ca japonezii în toate părţile - atât de frumos se vedea prin geamul cabinei. Practic, versantul fiind foarte înclinat, cabinele urcă aproape vertical şi câştigă altitudine foarte repede; pe vale câţiva norişori aproape formează o "mare alpină". Stabilesc prin telefon cu Răzvan - ce a fost mai matinal ca noi - la ce telescaun să ne întâlnim, ne dăm jos din cabină şi coborâm o pârtie oblic spre punctul de întâlnire. Unde stăm, şi stăm şi stăm, până realizez că deja schiorii ce se urcă în telescaun au mai fost de câteva ori pe acolo. Îl sun iar pe Răzvan ca să ne dăm seama că fiecare aşteptam cuminţi la alt telescaun - numele astea germane cam seamana între ele - în plus nici unul din noi nu ştim o boabă germană.DSCN0033

Ne întâlnim într-un final la telescaun, şi facem încălzirea pe rând pe cam toate pârtiile din zonă. Reuşesc să o fac pe Iulia să nu mai atace virajele din plug, şi să încline corect ambele schiuri - super. Pârtiile sunt într-adevăr excelenete, o simt în tot corpul; poţi alege diverse variante, sunt şi mai lungi şi mai scurte, nu e aglomeraţie, zona de schi e imensă, brăzdată de teleschiuri, telescaune şi telecabine.

20110127_016Norii sunt la altitudine mare, creasta nu mai e în ceaţă, nu mai bate nici vântul, aşa că punem la cale cu Răzvan un plan ambiţios: să trecem creasta către Gerlos, să coborâm tot versantul, şi să urcăm în continuare către Konigsleiten. Apreciem că avem timp, dar urma să ne uităm la ceas pe traseu să nu rămânem pe versantul greşit când se opresc instalaţiile ! Deja zona fiind cunoscută (partea spre Zell am Ziller de Răzvan, partea spre Gerlos de mine), alegem traseul şi ne urnim cu toţii. Revedem - acum relaxaţi - traseul pe care am coborât îngheţaţi ieri apoi ne avântăm pe pârtia de sub linia de telescaun unde cu o zi înainte ne chinuisem atât de tare. Azi telescaunul mergea fără întreruperi - speram noi că şi seara la întoarcere va fi la fel. Traversăm destul de repede crestele şi ajungem la coborârea spre Gerlos.

DSCN0045Se făcuse prânz, aşa că intrăm la o cabană şi mâncăm; înlocuiesc vinul fiert cu bere de data asta, şi în timp ce o beau studiez curios 2 membri ai poliţiei montane într-o uniformă cenuşie, dar cu echipament complet de schi - inclusiv cască şi suporţi de protecţie pentru spate.

20110127_030Uşor grizat, cobor în viraje "valsate" până în fundul văii, de unde luăm un telescaun către Konigsleiten; e primul pe care îl văd pentru numai 2 persoane. Găsim o pârtie foarte faină în jumătatea de jos a versantului, şi facem câteva ture pe ea. Ajutat şi de berea de mai înainte, îmi aduc aminte de vremea când făceam Serbările Zăpezii cu clubul de schi şi încep să fac figuri pe schiuri, piruete şi ceva sărituri la marginea pârtiei unde se formaseră mici trambuline de zăpadă; îl învăţ şi pe Răzvan să sară, pocnim amândoi schiurile de zăpadă - tare bine mai e iarna la schi. Iulia chiar ascultă ce îi zic (hmmm, oare vrea ceva de la mine?) şi îi ies foarte bine virajele; încearcă şi ea să facă piruete, dar mai are până să-i iasă.

20110127_057Apoi luăm şi cabina către vârful Konigsleiten şi bifăm o cursă destul de lungă până aici. Lumina e deosebită în acest moment al zilei în vârf şi se vede superb.

DSCN0057Apoi cu regret că trebuie să plecăm, facem tura înapoi, către Zell am Ziller; suntem cam în întârziere, însă spre uşurarea noastră, telescaunul în care îngheţasem cu o zi înainte încă funcţionează şi acum merge fără opriri. În 10 minute suntem sus, însă .....iar în ceaţă !!! O ceaţă deasă, care se lăsa tot mai tare odată cu înserarea. Începem să coborâm pe pipăite, printre zeci de schiori întârziaţi şi blocaţi în ceaţă. Unii au scos schiurile, noi ne ţinem tari, şi stăm aproape - la 4 metri deja nu se mai vede. Coborâm încet prin derapaj controlat, ne strigăm tot timpul ca să nu ne pierdem; la un moment dat rămânem aproape singuri în ceaţă, cât pe ce să ratăm cabina de coborâre; se întunecase deja, însă reuşim să ne suim în telecabină. Ajunşi jos, sărbătorim "maratonul" la o halbă de bere împreună cu Răzvan şi Florentina, în afara unui "after-ski" unde zgomotul depăşea nivelul de decibeli acceptabili de noi.20110127_062

Ne despărţim după ce stabilim că ultima zi o dedicăm tot gheţarului Hintertux - unde a fost mai frumos (deşi friguros) sau la fel de frumos ca în zona Zell am Ziller.

 

3.6 Ziua 6 - Hintertux - cea mai bună zonă

20110128_014Ne trezim destul de vioi dar cu regretul că e ultima zi de schi. Se anunţa o zi însorită, soarele strălucea de dimineaţă vesel peste crestele înzăpezite. Cunoscând deja zona, urcăm repede până la 3250, unde eu ma sui pe platforma de deasupra staţiei telecabinbei ca să fac poze. Monica şi Iulia nu au curajul să se pună cu frigul şi vântul de sus, aşa că, deşi mai cald ca in prima zi, rămân jos să bată din picioare pentru a se încălzi. Fac un tur panoramic, pozez în toate părţile până îmi îngheaţă degetele de nu mai pot apăsa declanşatorul. Jos, în faţa staţiei, ne adunăm cu toţii (inclusiv Răzvan & co ) şi mai facem un set de poze, aşa, ca de ultima zi.20110128_020

Într-un final ne aruncăm cu duşmănie parcă pe pârtie la vale, şi ne îndreptăm către zona din spatele unei crestuţe unde nu apucasem să mergem în prima zi. Însă acolo nu sunt decât teleschiuri duşmănoase cu bară, aşa că fetele mele au luat-o către staţia de la 2600. Eu urc o tură cu Răzvan, deoarece vroiam să fac o pârtie neagră pe care o ratasem în prima zi. Sus, la ramificaţia pârtiilor mai facem un set de poze, apoi eu mă îndrept către neagră. La buza pârtiei doi puşti cu snowboard-uri stăteau în zăpadă şi nu prea se îmbiau să coboare. 20110128_052Eu, fără inhibiţii (doar făcusem şi Harakiri cu 3-4 zile înainte), studiez traseul, observ o buză de pantă după care nu se mai vedea în jos decât finalul pârtiei. Tot fără griji, îi dau drumul tare la vale; zăpada e un pic îngheţată dar canturile prind bine; după ce trec de buză îmi dau seama că am de muncă ca să stăpânesc situaţia; era o zonă mai umbrită şi deci îngheţată zdravăn, dar canturile încă ma ţin; solicitarea în picioare e cruntă, îmi propusesem să nu fac oprire până jos dar estimez că nu mă vor ţine muşchii; când să caut un loc să opresc observ un fenomen ciudat: zăpada dislocată de mine la viraje o lua la vale în plăci şi mă intersecta la virajul următor, deşi aveam ceva viteză; asta spunea ceva despre înclinarea pantei, astfel că, aproape ajuns în partea finală a pârtiei am continuat să dau drumul la viteză mai mare pe schiuri şi m-am oprit după ce am ajuns pe pantă "normală" - adică pe o pârtie roşie.20110128_054

Ne adunăm cu toţii la 2600 şi coborâm uşor către staţia de la 2100. Până acolo e un traseu mai îngust şi un pic întortocheat, dar la fel de plăcut ca şi restul pârtiilor. Ajunşi la 2100, începem să lucrăm pe o pârtie care îi plăcuse mult Iuliei în prima zi, şi pe care azi şi-a dat aşa de bine drumul că aproape îmi depăşea şi mie ritmul. Iulia deja face virajele corect, nu simte întotdeauna greutatea şi unde să o aşeze, dar este incredibil ce mult a evoluat in 6 zile. De la un pisoi speriat şi îngheţat, la un tigru iute care mârâie şi strigă în continuu pe pârtie în timp ce lasă schiurile să curga la limita stabilităţii. Ţine corect mâinile, face şi viraje deschise şi rapide şi mai închise şi mai largi, mă uit la ea cum merge în faţa mea şi fac reale eforturi să o ajung. Mândria dă să-mi spargă pieptul.20110128_065

Obosiţi, ne adunăm cu toţii să mâncăm de prânz la staţia de la 2100. Ne pozăm iar, apoi Monica decide să ne aştepte la masă să venim de pe pârtie; restul trupei mai atacăm o dată vârful, şi facem o coborâre cu regrete şi cu poze multe. Pe ultimul telescaun începem (în glumă) să plângem de tristeţe că plecăm acasă de era să ne ia Slavamontul la întrebări dacă am păţit ceva !

O luăm pe Monica, apoi ne suim în cabină pentru coborâre şi iată-ne jos la baza muntelui. Nu se ratează pozele cu mascota Hintertux - o furnicuţă gigant, apoi predăm skipass-urile ca să recuperăm garanţia.

20110128_080Gata, pentru noi se încheiase sezonul. De-acum începeam iar celelalte griji legate de călătoria înapoi: bagaje, combustibil, traseu, trafic, etc. Seara coborâm la un alt SPAR din Lanersbach, mai mare de unde cumpărăm şi nişte castori care atunci când îi apeşi pe piept cântă un cântecel tirolez cu yodlere . Le-a plăcut aşa mult fetelor, că în următoarea săptămână aveam să regret decizia - în fiecare secundă unul din castori era pus să cânte, şi pe drum, şi în casă, şi pe afară ....

Probabil (şi aşa s-a şi dovedit) nu vom mai apuca să mergem la schi în România - programul ne este infernal, traficul este prost, pârtiile aglomerate şi prost întreţinute. Deşi aş încerca şi in condiţiile astea, dar depinde de timpul disponibil ....

 


 

4. Drumul înapoi - ACASĂ

P1020392Ultima dimineaţă în Austria ne trezim cu noaptea în cap (pe la 06:00, eu şi Monica) şi începem să ducem şi să aranjăm bagajele în maşină. O las pornită (maşina, răilor) să încălzească interiorul, adunăm toate lucrurile, lăsăm bilet de mulţumire gazdei, o transferăm pe Iulia să continue somnul în maşină şi pornim către casă pe drumul îngust - deja familiar acum - până jos în staţiune. Facem plinul în Mayrhofen - în atâtea zile avusesem ocazia să văd că era cel mai bun preţ - şi apoi parcurgem în tăcere, cu tristeţe valea pe care zilele anterioare am folosit-o să mergem la schi.

P1020386Ajungem repede pe autostradă, nu mai era aglomeraţie deloc la intrare, apoi începem să măcinăm kilometrii printre tiruri şi SUV-uri poloneze, slovace, ceheşti; bodogănesc polonezii ce nu se dau de loc la o parte, dar nici nu ne grăbim exagerat. După ce trecem de Viena oprim la un restaurant lângă autostradă să mâncăm, şi cumpărăm şi magneţi - amintire.

Luăm iar drumul sub roţi, şi, după o scurtă oprire înainte de Budapesta pentru un plin de motorină, accelerez un pic ca să prind cât mai multă lumină pe drum după ce ieşim de pe autostradă. Răzvan se hotărăşte să intre în ţară prin Timişoara, şi să doarmă tot acolo (îl cred, după experienţa avută la venire cu Aradul), urmând apoi să vină prin Drobeta şi Craiova , eu hotărăsc că drumul cunoscut e cel mai bun şi rămân pe traseul clasic prin Nădlac -> Arad -> Deva.

P1020384Se înserează uşor, şi eu savurez ultimii kilometri de autostradă decentă; ne mai oprim la o benzinărie pentru diverse necesităţi şi apoi imediat ajungem la Szeged, gata cu boieria, trecem la drumuri normale, rulând prudent către Nădlac. Intrăm în ţară odată cu noaptea, hurducănind pe binecunoscutul asfalt românesc, "mândria" ţării ! o iau şi de data asta pe centură (nu m-am învăţat minte de data trecută) deci am ocazia să stăm cca 30-45 minute la coadă, cauzată de o barieră şi de semaforul de la revenirea în drumul mare.

P1020302Mă simt destul de odihnit aşa că decidem să nu căutăm pensiune ci să mergem în continuare către Deva şi să vedem pe drum dacă şi unde ne oprim pentru somn. Drumul este destul de liber, mai sunt câteva camioane, mă ajută să le depăşesc vorbind prin staţie, mai ascult diverse poveşti, mai vorbesc cu Monica, mai facem un popas la o benzinărie, şi uite aşa nici nu-mi dau seama când ajungem în Deva. Datorită somnului odihnitor din vacanţă plus condusul relaxat pe autostrăzile din Austria, Germania şi Ungaria am resurse încă pentru a mai merge; nu e nici 11 noaptea aşa că decid să mai facem un salt către Sibiu, şi să căutăm pensiune în jurul Sibiului sau undeva pe valea Oltului, mai ales ca Iulia oricum dormea buştean în spate.

P1020200Pe dealuri între Deva şi Sibiu prind mai multe TIRuri, (dar vin puţine maşini din sens opus), ascult o groază de poveşti în casca de la staţia radio, le împărtăşesc Monicăi, şi uite aşa imediat prindem centura Sibiului şi 14 km ocolim oraşul pe autostradă. Traficul lejer şi lipsa de somn ne fac să amânăm până pe Valea Oltului decizia cu popasul de noapte. Intram pe vale, nu sunt nici radare, nici trafic - adică drumul e pustiu, cred că am depăşit 4-5 camioane toată Valea Oltului iar din sens opus au trecut cam tot atâtea maşini ! Unduim cu drumul pe vale şi iată-ne aproape de Râmnicu Vâlcea !. Mai e un hop -  Dealul Negru - şi  apoi tot autostrada până la Bucureşti. Deja schimbăm modul de abordare: decidem să mergem până acasă, şi numai dacă mă apucă brusc oboseala să ne oprim.

DSCN2622La urcarea pe Dealul Negru suntem avertizaţi din timp în staţie că e un TIR străin care a virat prea strâns şi a intrat in şant, iar pe drum se scurge lichid - ce şi îngheaţă. Trecem cu grijă pe acolo, a venit şi o maşină de poliţie, drumul  în continuare e incredibil de liber - ce-i drept cine se pune pe drumuri pe la 2-3 noaptea în afară de nişte bezmetici ca noi ? Şi uite aşa, viraj după viraj şi ne trezim pe autostradă !! Mai avem cam 1 oră de mers şi ajungem acasă; după ce-mi trece entuziasmul iniţial, încep să simt oboseala; ritmul monoton - acum - pe autostradă, puţine viraje, puţine maşini (deşi multe ne orbesc) îmi pun la test capacitatea de concentrare; reduc considerabil ritmul pe la 110 km/h, şi reuşesc să rămân în deplin control al maşinii. DSCN2615Începem să urcăm pasajele, semn că suntem aproape; imediat apar zonele comerciale, şi iată autostrada se termină şi suntem în Bucureşti ! Îmi sare iar somnul complet, mă opresc la Petromul de pe bulevard (cred că l-am trezit din somn pe operator :-) ) şi fac plinul ca să nu mai am grijă mâine, traversăm oraşul aproape pustiu (nişte puşti fac liniuţe iar taximetriştii merg la fel de bezmetic ca întotdeauna) şi oprim în faţa blocului ! După 1543 km conduşi în continuu ! Mi-am depăşit de la distanţă vechiul record, când am făcut fără oprire Bucureşti -> Ceşme, Turcia la ducerea în vacanţă şi apoi Ceşme -> Bucureşti la întoarcerea din vacanţă = 1000 km per tură, însă acum am avut cca 820 km de autostradă, pe când atunci avusesem maxim 50. Ca timp am fost mai apropiat, 17h Bucureşti -> Ceşme, 19h Ceşme -> Bucureşti (în plus faţă de dus ne oprisem la Troia şi apoi la un restaurant să mâncăm),  ~19h30' Vorderlannersbach -> Bucureşti (cu toate opririle).

DSCN2612O transferăm uşor pe Iulia sus, alunecă direct în pat şi adoarme instant, apoi aducem şi noi în cca 3-4 drumuri bagajele din maşină (că suntem în "civilizaţie" şi s-ar putea să rămânem fără ele şi fără vreun geam dacă le lăsăm în maşină până a doua zi), apoi ne târâm încet în pat adormind înainte să atingem perna ....

PS: A doua zi pe la 13:00, abia ce mă trezisem, mă sună Răzvan să vadă pe unde suntem, gândindu-se ca am fost normali şi am dormit pe drum; el acum ajungea pe autostradă dinspre Craiova, după un drum foarte plăcut (se pare că secţiunea de pe lângă Drobeta e reparată foarte bine) şi vroia să vadă dacă şi noi suntem pe aproape; mai să scape telefonul când i-am zis ca suntem acasă de aseară (de fapt de dimineaţă devreme), aşa că a rămas că ne vedem a doua zi la birou (uffff, da' bune ar mai fi fost încă vreo 2-3 zile de vacanţă).

DSCN2532

 

 

 

 


 

5. În concluzie

Sunt multe concluzii de tras ... şi multe unghiuri din care pot privi vacanţa asta de schi.

În primul rând nu pot să nu apreciez evoluţia fantastica a Iuliei în tehnica schiatului; până la un nivel de performanţă ridicat mai este drum lung, dar acum depinde de mine să îl netezesc şi de Iulia să îl aleagă. Istoria schiatului în familie începe cu mama - sporadic - şi cu mine cu performanţe la nivel local ( deci fenotipul nu prea a avut cînd să afecteze genotipul - asta-i pentru cine ştie ;) ) însă leuţul cel mititel are foc sub cozile schiurilor.

Nu poate fi descris în cuvinte în nici o limbă umană sentimentele ce te pot încerca când, la peste 3000 m altitudine, cu norii sub tine, vântul în spate, pârtia în faţă, cerul şi soarele deasupra, zăpada sub schiuri, te avânţi la liber pe pantă la vale !!! Nu e nimic legat de adrenalină, de nivelul de stăpânire a schiurilor, sau de a te da rotund faţă de alţii; este pur şi simplu declaraţia pe care o facii naturii: eu, un biet om fragil, am să te stăpânesc ! Şi n-ai să ai ce să faci, nici dacă e frig, nici dacă e gheaţă, nici dacă e ceaţă, nici dacă ninge, nici dacă bate vântul ! În aceste momente eşti un zeu, deoarece stăpâneşti, înfrunţi şi supui elementele oricât de dezlănţuite ale naturii. Eşti un zeu şi schiezi cu zeii !

Nicăieri nu este probabil mai uşor de atins această senzaţie ca în Alpi - mai ales în Austria. Precizia şi nivelul până la care au dus austriecii siguranţa în domeniul schiabil nu cred că mai sunt egalate undeva. În 20-30 minute ajungi pe aproape orice vreme la altitudini ce nu exista în România. Ca să ajungi la nivelul crestei Făgăraşului în Austria îţi ia câteva minute de stat comod într-o cabină, iar după aia ai şi plăcerea de a coborâ minute întregi pârtiile amenajate muuult mai bine ca la noi la 1000 metri altitudine şi accesibile şi cu maşina .... Atenţia pentru orice detaliu te izbeşte; nimic nu e lăsat la voia întâmplării - gheţarul asigură o zonă schiabilă tot anul, dar restul pârtiilor sunt întreţinute perfect atâta vreme cât ţine sezonul de schi. Nu contează că nu a nins 1 lună, tunurile de zăpadă şi ratracurile asigură noapte de noapte şi zi de zi zăpadă proaspătă pe pârtii. Nu contează că au ieri au fost mii de schiori nepricepuţi pe o pârtie şi au mers numai în plug de a ieşit gheaţa şi s-au format taluzuri; a doua zi pârtia este impecabilă ! Vrei nu vrei, nu poţi să nu compari cu situaţia de la noi: pârtii pe care nu ai curajul să te dai cu schiuri bune dacă nu a nins măcar o săptămână (eu şi acum am un cant îndoit de o piatră de pe pârtia Lupului din Poiana Braşov); părtii pe care dacă nu ninge suficient 1 lună poţi să te dai numai cu patinele; părtii rare cu zăpadă artificială - fapt ce generează în lunile fără zăpadă o aglomeraţie de în loc de schi faci evitare de obstacole în mişcare; pârtii deschise pe care le baţi tu, ca turist, după ninsoare, deoarece ratracul nu a urcat de o săptămână; instalaţii pe cablu care la primul vânt mai serios sunt întrerupte. Toate aceste părtii şi instalaţii ale noastre sunt de cele mai multe ori accesibile auto, la altitudini mici - unde nu sunt viscole şi furtuni. Însă nu ştiu cum, în Austria reuşesc să menţină o infrastructură perfectă la peste 3000 m altitudine, fără acces auto,, iar la noi nici măcar la 1000 m altitudine în zona perfectă de la Predeal. O explicaţie ar putea fi preţul: păi da, la cât plăteşti la austrieci, au bani să facă asta; primul meu răspuns este că prefer să plătesc mai mult ceva ce merită. Aş plăti dublu ca în Austria ca să schiez la Bâlea Lac în condiţiile austriece; se pot amenaja versanţii anti-avalanşă aşa cum au făcut în Austria pe toate văile brăzdate de părtii de schi. Însă, din păcate, suntem deja cam la aceleaşi tarife ca în Austria, iar ce este oferit turiştilor nici măcar nu se poate compara. Şi aşa se mai adaugă un scuipat pe obrazul românilor. Am ajuns să mergem sute de km până la bulgari (Bansko, Borovets sunt staţiuni superbe, amenajate ca la carte ) sau mii de km până în Austra, Germania, Italia, Franţa, Croaţia, Slovenia sau Cehia ca să putem schia în condiţii decente. Plătim bani grei altora când am putea aduce o groază de bani în ţară. Zone ca Voineasa-Vidra, Lacul Roşu, Borşa sunt în părăsire totală deşi au fost staţiuni excelente de schi - nu mai vorbim de peisajele superbe şi potenţialul fantastic al acestor zone. În restul staţiunilor de pe Valea Prahovei, Vatra Dornei, Semenic, Straja etc. se investeşte puţin şi se încasează mult; pentru buzunar. Ar trebui să pot privi obiectiv situaţia de la noi, ca unul care am apucat să văd şi altceva, dar tot doare, chiar şi să o spui. Dar speranţa moare ultima, şi poate pe nepoţii mei, peste vreo alţi 30 ani îî voi putea învăţa să schieze în condiţii optime şi în România; dacă am să mai fiu pe aici.

În alt rând, nu mai staţi pe gânduri: mergeţi cel puţin odată în Austria la schi pe gheţar; dacă nu la schi, la plimbare; sau la ce vreţi. Merită oricând, oricum. Pare şi este scump, dar dacă analizaţi bugetul, ofertele, opţiunile, întotdeauna se poate găsi o soluţie care să convină cam oricărui buzunar

Ultima concluzie este că nu va mai exista iarnă să nu ies la schi în Alpi. Pentru iarna viitoare mă gândesc la ceva italian (Livigno, Cortina D'Ampezzo, sau alte zone din Dolomiţi etc.) - poate mers cu avionul + închiriat maşină - dar s-ar putea să ne suprataxeze prea tare schiurile (bagaj non-standard) la avion. Poate găsesc o rută de 2 zile şi mergem tot cu maşina, mai vedem, în septembrie încep căutările. Poate ne adunăm mai mulţi, aşa că dacă sunteţi doritori, nu ezitaţi să mă contactaţi (via comentarii mai jos sau email pentru cine îl ştie). Oricum dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici e deja un semn că poate schiul nu vă e chiar aşa indiferent ;-) .

Mă opresc aici, deşi cred că aş mai putea croşeta câteva pagini :-)

Ne vedem la vară la mare şi la iarnă în Alpi !