Vacante

Autentificare

Căutare Smart

Open Panel

User Rating: 5 / 5

Star ActiveStar ActiveStar ActiveStar ActiveStar Active
 

Article Index

 

While elder are bending down, youth begin to riseDupă turele de schi din Austria la Moltaller Gletscher și Zillertal/Hintertux din anii trecuți nu credeam că voi mai putea fi impresionat de vreo altă zonă de schi. Doar nu te poți pune cu perfecțiunea austriacă și cu tradiția lor în materie de sporturi de iarnă de orice fel, mai ales când sunt dublate de frumuseți naturale și tradiții ca în zonele amintite.

Iată însă că Alpii nu încetează să mă surprindă, iar recenta tură in Dolomiți a depășit (în bine) toate visele mele legate de vacanța de iarnă. Și aici vorbesc despre pârtii (calitatea pregătirii zăpezii, spectaculozitate, lungime și dificultate), transportul pe cablu, frumusețea priveliștilor (Dolomiții pur și simplu îți taie respirația), condițiile de trai (cazare, masă, accesibilitate). La toate acestea voi face referire în povestirea de mai jos, și nu cred că voi folosi vreo bucățică de bila neagră.  În plus, "feeling-ul" local italian și Sud-Tirolez a adus un adaos de savoare unei excursii mult așteptate.

Povestirea a ieșit mai lungă decât cea din Zillertal/Hintertux, însă nu am vrut să scap nimic din vedere și am scris cam despre tot ce îmi amintesc despre excursie. Așa ca înarmați-vă cu răbdare, floricele și hai să vedem cum a fost (dacă vă plictisiți - și sunt 99% șanse-, esența o găsiți la sfârșit, la concluzii):

 

 


DSC013201. Planuri

a) Zona

DSC00800După succesul cu excursia din Zilertall de anul trecut eram foarte hotărât ca și anul ăsta să mergem la schi în afara țării, într-o altă zonă. Condițiile sunt acum mult mai grele: trebuie să găsesc o zonă care să impresioneze definitiv pe Monica (Iulia este deja fan pentru ieșirile de iarnă - oriunde ar fi), deci trebui să fie mai bine decât în Hintertux/Zilertall, nu atât din punct de vedere al zăpezii (importantă pentru mine) cât și din punct de vedere al condițiilor de locuit și al atmosferei locale.  Apoi trebuie să îmi placă și mie, să fie accesibilă ca distanță și prețuri și să aibă acel "je ne sais quoi"  - care să cucerească.

PDSC00764rin august, cu stropii de apă de la mare abia uscați pe mine, încep să mă gândesc deja la vacanța de iarnă. Întâi aleg țara: Franța mi-e necunoscută și prea departe (avionul iese din discuție la bugetul actual), Elveția iese din discuție deoarece nu îmi plac locuitorii (datorită și unor experiente proprii cu elvețienii la granița Elveția/Italia atunci când am schiat la Bormio - Livigno; atunci am luat decizia că nu voi băga niciodată bani de ai mei în țara asta), Bulgaria e prea puțin pentru planurile mele, așa că rămân pe lista scurtă Germania, Slovenia, Austria și Italia. Renunț în curând și la Germania, din cauze de necunoaștere zonă plus distanță, la fel și Slovenia (distanța era OK, dar aveam nevoie de ceva deosebit, iar eu am auzit numai de Kranjska Gora și Maribor - de care nu credeam că vor satisface restul condițiilor ) și încep să ma gândesc la zonele de schi impresionante din eternele și albele (pe ghețari și pârtii) Italia și Austria.

DSC00674Încep acum să atac problema diferit: din punct de vedere al atmosferei locale, în Austria fusesem anul trecut, Italia ar fi ceva nou. Adică în Italia mai fusesem fiecare din noi, dar numai eu pentru schi. Și încep să-mi aduc aminte de cât de bine fuseseră pârtiile pregătite în 2003 la Ravascletto si în 2005 la Bormio/Livigno; o ieșire în Italia ar însemna altceva. Pe fundal mă râcâie totuși și amintirea ieșirii la Mölltaler Gletscher (plus Grössglockner și Ankogel/Mallnitz), astfel că se prefigurează o luptă Bormio/Livigno și Mölltaler Gletscer.

Peste câteva zile, mai primesc o idee și astfel mai apare un outsider în vedere: Dolomiții, cu Alta Badia, Val Gardena, Cortina d'Ampezzo, ghețarul Marmolada, Val di Fiemme, Val di Fassa, Kronplatz, etc. Auzisem lucruri pozitive despre zonă, colegul DSC00287meu Răzvan visează să ajungă acolo (anul acesta însă e an de pauză pe motiv de nou născut :) ) , așa că încep să mă documentez. Iar pe măsură ce citesc mai multe despre Dolomiți ma înfierbânt mai tare: cu 1200 km de pârtii într-un skipass, mai aproape decât Bormio și Mölltaler, cu priveliști superbe, cu tradiția Sud-tiroleză (e zona bilingvă - se vorbește și italiana dar mai ales germană) - pare exact ce mi-am dorit. Prețurile din zonă mă mai răcoresc un pic, dar în curând descopăr și cazări mai accesibile (mai ales în Alta Badia și Canazei, sau mai departe în *[whatever] de Cadore). La urma urmei mergeam cu mașina, așa că distanțele de 20-40 km de la cazare la pârtii erau OK.

b) Perioada

Cu lista scurtă de zone de schi în tolbă, încep să tatonez terenul acasă, dar pun Dolomiții în față. Spre bucuria mea obțin un "GO" din prima, cât despre restul detaliilor sunt amenințat (mai mult sau mai puțin voalat) că sunt treaba (și implicit respDSC01306onsabilitatea) mea. Deci vai de fundu' meu dacă n-aleg bine, zona, cazarea, transportul, traseul, sau alte detalii și ceva nu iese bine.  Răsuflu ușurat, deși mă strânge un pic în spate, și trec la pașii următori. Primul: perioada. Întrucât Ministerul Educației se pare că merge pe principiul "nici un an nu-i ca celălalt, reforma e perpetuă", Iulia are altfel vacanțele (inclusiv cea de iarnă) față de anii trecuți. Anul ăsta are vacanța de iarnă dinainte de Crăciun, până mult după Anul Nou - 15 ianuarie iar următDSC01237oarea e vacanța de Paști. Să mergem de Crăciun/Anul Nou iese din discuție din cauza prețurilor din orice stațiune de schi (ajung "sky high"), rămâne ca alternativă perioada după începutul anului; din amintirile mele asta e o perioadă cu prețuri mult reduse, așa că lucrurile încep să se potrivească După câteva zile de scobit prin ofertele online, observ că reducerile de după noul an se aplică în săptamâna 07-14 ianuarie, așa că asta devine perioada oficială pentru excursie. Va fi cam strâns, cu întoarcere pe 15 ianuarie acasă, iar a doua zi - toată lumea la treabă: Iulia la școală, eu și Monica la birourile noastre. Dar, cu bateriile încărcate după schi, estimez că ne vom descurca. Mai adaug 1 noapte pe drum la dus, una la întors, și iese ca plecăm pe 06 ianuarie din București și ajungem înapoi pe 15 ianuarie. Ca să pot pregăti în liniște drumul și mașina, îmi iau concediu primele 2 săptămâni din ianuarie, Monica la fel, astfel că după Anul nou vom fi relaxați până la întoarcerea acasă - cel puțin :)

c) CazareaDSC01250

Cu, zona, perioada și numărul de persoane cunoscute, pe la sfârșitul lui octombrie încep să caut cazarea. În scurt timp, hotelurile/motelurile și pensiunile ce oferă camere și mese ies din calcul - oricum le-aș învârti ofertele, prețul final mă scoate din buget. Rămân în calcul ofertele de apartamente, urmând ca pentru micul dejun și cină să ne pregătim noi masa, sau să mâncăm în stațiune. Astfel că adun o listă lungă (cca 30) de oferte, mai ales din Canazei, Campolongo, La Villa, Alta Badia, San Cassian, Val di Fassa, și vreo 2 prin Borca di Cadore. Le scriu pe email -DSC00202 întrucât nu era clar întotdeauna care este oferta împreună cu "bambino" - și timp de 1 săptămână tot primesc oferte customizate pe mail. La final se detașează clar ca preț avantajos două, un apartament mic din Canazei, și unul și mai mic în Pasul Campolongo, la 2 pași și de Arabba, si de Corvara in Badia, și la 200m de instalațiile de transport pe cablu din circuitul Sella Ronda. Clasa următoare de preț e mai bogată, au mai multe facilități, sunt mai mari, dar și ceva mai departe - în Badia. De acasă, după ce am avut feed-back și de la Iulia, ne hotărâm pentru Residence Campolongo: 450 Euro pentru un apartament tip A (pe site prețul era de 484 - dar am reducere pentru copil ;)), în perioada 07-14 ianuarie 2012. Acceptă plata cu card, avem internet inclus (WiFi hotspot), avem și acces la saună/baie turcească/jacuzzi. Dupa ce fac o plată anticipată de 100 Euro, rezervarea îmi este confirmată, de-acuma numa' să ajung acolo mai trebuie :)

d) DrumulDSC01145

Cu cazarea rezolvată, încep să fac planificarea drumului: Ruta inițială pe mai multe motoare online îmi este desenată prin nord prin Arad, Budapesta, Viena, Villach, Dobiacco, Cortina d'Ampezzo, Arabba. Pe multe forumuri citesc că asta ar fi ruta recomandată; însă mie îmi face puternic cu ochiul ruta prin Serbia, Croația, Slovenia, Italia, cu ieșire pe la Drobeta/Porțile de Fier, apoi Belgrad, Zagreb, Ljubljana, Trieste, Portogruaro, Pordenone, Belluno, Cortina d'Ampezzo, Arabba. Într-adevăr, prin ruta de sud trebuie plătite autostrăzile în Serbia, DSC00086Croația, Italia plus vigneta scumpă din Slovenia, însă traseul este complet nou pentru mine și pare mult mai atractiv datorită trecerilor prin Porțile de Fier I, prin tunele pe la Cazane, Tabula Traiana, apoi trecere prin Belgrad, Zagreb, Ljubljana, pe la nord de Veneția. În plus, pe ruta de sud sunt peste 900 km de autostradă din cei 1570 în total, iar pe drumurile din România am de făcut numai aproximativ 350 km (cca 4 ore de condus). Acest ultim argument, plus descrierile de pe forumuri prin care am aflat că nu trebuie să schimb în dinari sau în monedă croată pentru plata autostrăzilor, căci se acceptă cardurile, m-au convins să stabilesc ruta de mers prin sud. Alegerea s-a dovedit extrem de fericită, după cum voi povesti în curând.

DSC00046Mai aveam un singur hop înainte de a termina planificările pentru drum: unde dormim la dus, și unde la întors. Durata completa a traseului o aproximasem pe la 18 ore. În prima fază, până prin decembrie, m-am amăgit cu gândul că în prima zi merg numai până la Drobeta Turnu Severin - eventual chiar până pe Semenic, posibil și cu 1 zi mai devreme ca să ne dăm și pe acolo cu schiurile -  însă în toate variantele obțineam că în ziua plecării trebuia să facem o distanță cam mare pentru a fi acoperită într-o singură etapă. Astfel că am început să mă orientez la un popas mai îndepărtat.  După un calcul aproximativ, am realizat că jumătatea (ca timp) a drumului este pe undeva între Belgrad și Zagreb, însă se poate ajunge ușor într-o zi până la Zagreb. Așa că am început să caut un popas care să accepte plata cu cardul (ca să nu mai schimb inutil în monedă locală) pe autostradă (ca să nu mai pierd timp căutând popasul mai ales că GPSul meu de pe telefon are extrem de puține informații din zona țărilor din fosta Yugoslavie). După cca 2 săptamâni, gata să ma las păgubaș și să merg "la ghici", găsesc Motelul Plitvice, chiar pe autostradă, pe centura Zagreb-ului. Neavând informații despre cât de aglomerată e zona, motelul, am preferat să-i contactez pe email și să fac rezervare dinainte. Costul unei nopți pentru toți trei, cu mic dejun, de 77 Euro urma să-l plătesc cu cardul direct acolo.DSC01308

e) Bagaje

Și uite așa, pe 12 decembrie 2011, toate planurile de vacanță erau gata. Chiar înainte de anul nou, descopăr via SkiVirus unde pot să-mi repar cantul de la schi, îndoit de un bolovan în Poiana Brașov (ultima dată când am fost să schiez de plăcere în România). Cu aceeași ocazie le tratez și la canturi și pe talpă, și pe ale mele și pe ale Monicăi.

Croatia_apus_06012012Toată luna decembrie am urmărit cu interes webcam-urile din Dolomiți, am studiat harta 3D a zonei oferită de DolomitiSuperski.com, și am așteptat cu plăcere venirea sărbătorilor de iarnă, continuate cu vacanța. Pe 3 ianuarie, pregătind echipamentul, mi-am adus aminte că Monica avea o clapă rupta la un clăpar și că nu are ochelari de schi. Așa ca am păcălit-o să mergem până la Decathlon, unde i-am găsit niște clăpari Rosignol și ochelari super OK; nu pot spune același lucru despre cască :( .

Apoi într-o seară m-am mai dus la cățărat în sală, în altă zi ne-am aprovizionat cu cartofi, conserve, supe la plic și alte alimente de bază pentru a găti cina la schi, după care vine ziua și facem bagajele; nu mai găsim pantalonii de schi ai Monicăi - puși bine undeva- dar rezolvăm - după ce am întors casa pe dos - cu niște pantaloni de-ai mei mai vechi, care îi vin perfect. Într-un final, pe la 10 seara, adorm buștean cu gândul la drumul de a doua zi.

 

 


2. Drumul dusSerbia_autostrada06012012

 

a) România

Dunarea și DecebalMă trezesc la primul "beep" al alarmei de pe telefon și sar în sus ca ars. Yupieeeee, plecăm la schi !!!! Fac repede ceai, și încep trezirea leoaicelor. Cea mare percutează repede, deși somnoroasă, cea mică are nevoie de un impuls dublu, însa în cca 1 oră am bagajele duse în mașină, mașina încălzită, ceaiul băut, și cam totul gata. Ținta de plecare fusese ora 06:30, însă la 07:00, după o sumară verificare a lucrurilor "must have" (mai ales actele, avănd în vedere că treceam 4 frontiere, din care 3 cu verificare) dau să mă urnesc din fața blocului. Iulia își aranjează DVD playerul în brațe și constată că i-ar fi mai bine cu caști, ca să nu fie deranjată de radioul masinii. Mai fac o incursiune sus în casă după o pereche de căști, și iată-ne pe drum !

Dunarea la ieșirea din CazaneNici nu știu când ies din București, pornim pe autostradă; parcă abia ce se încălzește motorul și ajungem în ... "necunoscut". Adică necunoscut pentru mine; de la Pitești o iau către Craiova pentru prima dată în viața mea. Evit un radar cu ajutorul informațiilor primite prin stația CB, trec de Slatina, iar înainte de Craiova o iau pe centura nouă.  Începe să burnițeze un pic, opresc pentru urgențe personale ale pasagerilor la un popas la 10 km după Craiova, apoi trec prin Filiași, Strehaia. Drumul se eliberează tot mai mult, deja ne-au părăsit cei care merg la Straja la schi. Drobeta Turnu Severin îl ocolim tot pe centură, apoi o luăm către Orșova și ne înscriem pe intrarea pe Porțile de Fier. Pe aici am mai trecut odată, dar în tren, în drum către un cantonament de o săptămână în Băile Herculane. Uitasem cât de frumos mi se păruse și atunci, acum, cu o perspectivă mai bună din mașină, în plină zi, rămân fără cuvinte. Monica e fermecată și ea de peisaj. Porțile de fier arată impunător, mult mai bine ca în poza cărții de geografie clasa a IV-a (parcă) sau decât pe timbre. Intrarea în punctul de frontieră ne mai trezește un pic. Nu e aglomerat, mai bine zis nu e nimeni. Mă opresc în dreptul ghișeului vameșului (de fapt o doamnă vameș) și-i întind pașapoartele și certificatul de naștere al Iuliei. Zâmbește, îmi cere și certificatul de înmatriculare și permisul, și mă întreabă direct:

Salba de poduri pe Dunăre- Mergeți în Italia, nu?

Durează 1 secundă până realizez că, din punctul ei de vedere, o familie într-o mașină cu număr de Neamț numai în Italia la lucru putea merge. Schiurile noastre sunt băgate prin portbagaj și sunt acoperite de alte bagaje.

- Da, îi răspund, dar la schi, în Dolomiți ! - asta ca să mă diferențiez de compatrioții noștri (mai) muncitori.

Se luminează la față și începem o discuție pe teme de schi în România, dânsa fiind amatoare de schi și plăcându-i să meargă la Șuior, în Maramureș. Eu mă plâng de nereușita ultimelor investiții de la Poiana Brașov, apoi vorbim de Cavnic. În spatele nostru cred că șoferul Dunărea la Cazanemașinii se îngrijora văzând cât "ne ține". Ne întinde actele, ne luăm rămas bun zâmbind, și pornim ușor pe Porțile de Fier. Le traversez cu 20-30 km/h, iar eu cu Monica suntem ca doi copii care merg pentru prima dată cu trenul. În cazul nostru e vorba de Porțile de Fier, și vederea superbă asupra Dunării și asupra ambelor maluri. Exclamăm pe rând, unul sau altul, arătăm cu degetul ce ne place, batem din palme, și parcă toată bucuria din lume s-a strâns la noi în mașină. Încetișor, ajungem pe malul celălalt, și redevenim serioși, sperând să n-avem probleme la vameșii sârbi. Arătam pașapoartele, grănicerul ne strigă pe fiecare pentru a ne vedea, pune ștampila pe pașapoarte, ni le înmânează și gata, am intrat în Serbia !

b) Serbia

Decebal pe DunăreImediat după graniță, o iau dreapta pe clisura Dunării, și entuziasmul ne cuprinde iar. Ignorând statul de vorbă la granița noastră, trecusem în Serbia în 5-6 minute ! Ne sunăm fiecare părinții - cât mai avem semnal Orange Ro, căci tarifele de roaming din Serbia sunt nesimțit de mari - și apoi revenim "în tren", adică la bucuria de a savura peisajele și vederea malului stâncos românesc, întrerupt de viaducte, apoi Orșova. Drumul e pustiu, în 15 minute nu întâlnim nici o mașină. Restricțiile în Serbia sunt de 60 km/h în localitate, 80 km/h în afară, 120 km/h pe autostradă (cam cum erau și la noi pe vremuri). Teoretic pe aici am voie cu 80km/h, însă nu cred că depășesc 60 pentru a nu scăpa nimic din frumusețea locului. Opresc GPS-ul, deoarece până la autostradă nu mai are nici un drum în memorie.

Serbia_Dunare_06012012Drumul începe să urce ușor, parcările sunt aproape la fiecare km, anunțate dinainte prin semne (!). Oprim la schimbarea de pantă, în vârful unei creste, la o parcare cu măsuțe, de unde avem o priveliște superbă asupra Dunării ieșind de la Cazane și asupra malului românesc. Ne urnim după ce se oprește tot aici o mașina cu bucureșteni mai zgomotoși decât ni se pare nouă normal. 500 metri mai jos, ne oprim iar să pozăm chipul lui Decebal sculptat în piatră pe malul românesc; se vede impresionant, deși destul de departe, însă pentru noi arată mai bine decât sculpturile din Frăția Inelului. Sarabanda opririlor pentru poze va mai continua o bună bucată de vreme, zona este absolut impresionantă.  Apoi dăm de salba de tuneluri (vreo 17-18) de diferite lungimi, de la 30-40m, la 300-500m. Interesant este că drumarii români au ales să scoată drumul în afara stâncilor și să-l suspende pe viaducte, în timp ce cei sârbi au scobit stânca pentru a construi drumul.

Serbia_Dun_castel2_06012012La intrarea într-unul din tuneluri mă intersectez cu un Mercedes cu număr sârbesc ce îmi face din faruri: la ieșirea din tunel am văzut și de ce: căzuseră bolovani (mulți) pe drum de pe versantul stâncos. I-am ocolit pe majoritatea, apoi continuăm drumul, paralel cu malul românesc. La intrarea Dunării în Cazane, cred că înainte de Golubac, ne oprim iar. Pe o creastă, în fața noastră apare o cetate. Ne simțim ajunși brusc în Evul Mediu, numai existența asfaltului ne mai confirmă că suntem în epoca modernă; în rest creste, stâncă, munți, apă, cetate. O rulotă pe malul Dunării ne strică exercițiul de imaginație. Ne suim în mașină, și, spre surprinderea noastră totală, drumul care părea că se apropie de cetate, trece fizic PRIN cetatea medievală ale cărei ziduri boltesc până pe malul Dunării !. Serbia_Dun_castel3_06012012Avem impresia că suntem martori ai unei lumi dispărute, iar panglica de asfalt trasată printre și pe sub ziduri pare desenată de un designer de jocuri electronice moderne ce a vrut să câștige popularitate prin efecte vizuale deosebite.

Vreo jumătate de oră rămânem cu amintirea drumului pe clisura Dunării, timp în care munții dispar încet, apar mai multe localități, și ne îndepărtăm de Dunăre. Trecem ușor de Veliko Grădiște, ridicăm ușor viteza către Pozarevac, pe care îl ocolim pe o centură, iar în alte cca 20 minute ajungem la intrarea pe autostradă. Luăm tichetul de la barieră, și gata, de-acum urmează să ne mai dăm jos de pe autostradă numai cu 100 km înainte de destinație ! E ora 14:00 și ne așteaptă cca 900 km de autostrăzi în 4 țări, întrerupte numai de barierele de plată și de controalele de la granițe.

Serbia_Dun_castel4_060102012Îmi aduc aminte că viteza maximă pe autostradă în Serbia este de 120 km/h, pornesc iar GPS-ul - care-și reia ruta - și setez ritmul la 120-140 km/h, funcție de situație. Nici n-apucăm să ne bucurăm bine că am scăpat de greu, că ajungem la intrarea în Belgrad. Mă așez la rând pentru plata autostrăzii, întind cardul, operatorul îl ia, îmi întinde terminalul să bag PIN-ul, și gata, bariera se ridică, trecem. În continuare autostrada traversează orașul aproape prin centru, restricția în dreptul orașului este de 80 km/h, dar se merge bine, nu se formează cozi, și în cca 15 minute am ieșit din Belgrad. La cca 20 km de oraș, facem o oprire de "urgență umană" la o benzinărie Lukoil (la urma urmei suntem de aproape 8 ore pe drum, și sandwich-uri am ronțăit, sucuri am băut). Acul de la indicatorul de motorină e destul de jos, se aprinsese și becul de avertizare, însă îmi propusesem să alimentez imediat la intrarea în Croația, așa că ne punem iar pe drum.

Cu cca 35 km înainte de granița cu Croația (estimare cf. GPS), becul de la rezervor începe să clipească !. Oops, îmi zic, dar lasă, 35 km se fac imediat, și parcă era o stație de combustibil imediat după graniță. Ajungem la graniță, becul clipea în draci, parcă mai repede, și încep să mă treacă transpirațiile: era coadă de cca 20 minute (15-20 mașini pe fiecare rând). Mă așez la rând și opresc motorul.Serbia_apus_06012012

- De ce ai oprit? mă interpelează imediat Monica, nu mai ai motorină ? Acum 5 km era o stație de alimentare !.

- Mă gândeam să alimentez în Croația, - îi zic gâtuit, având în fața ochilor spectrul împingerii mașinii sau plății depanării către croați.

Serbia_060102012Între timp rândul înaintează, eu mai las un pic loc.

- Hai, hai , pornește, nu rămânem noi aici mă încurajează iar Monica, hai să înaintăm.

Spre norocul meu, următoarele mașini au mers repede, nu am mai oprit motorul, nici nu aveam curaj să ma uit la indicatorul cu combustibil. La ghișeu nu ni se pune nici o întrebare, ni se ștampilează pașapoartele, iar eu fericit mă pregătesc să iau viteză. Transpir brusc din nou: mai aveam coadă și la ghișeele de intrare în Croația ! Cu răbdare, tot cu motorul pornit, fac în 10 minute și coada de la croați; deja eram sigur că vom rămâne în pană și mă înjuram singur în minte cât de colorat puteam. Grănicerul croat ne strigă pe nume să ne compare cu poza din pașapoarte, le ștampilează, și gata, pornesc ușor din nou pe autostradă.

c) Croația

Serbia_Benzin1_06012012Merg la 90km/h, cât de economic pot, și disperarea mea crește când la 5 km de graniță încă nu apăruse nici un semn că ar urma vreo stație de combustibili ! Deja am impresia ca mașina merge cu motorina de pe țeavă, că în rezervor nu mai e nimic. Într-un final semnul salvator: Benzinărie la 3 km ! În ultimul kilometru ridic viteza ca să am inerție să ajung în caz că se oprește motorul, dar intru fără probleme și trag la pompă iar motorul încă merge ! Alimentez cu 48,7 litri, ceea ce înseamnă că mai aveam cca 3,3 litri în rezervor și mulțumesc în minte celui care a proiectat sistemul de avertizări de lipsă combustibil la Opelul meu. Făcusem oricum aproape 900 km cu cei 48 de litri, plătesc cu cardul fără probleme, și, muuuult mai relaxat ne așternem întins pe autostradă, cu 130-140 km/h (restricția în Croația e de 130 km/h)

Croatia_apus_06012012Urmează singura parte pe care aș putea-o numi plictisitoare a drumului, o bucata lungă de cca 280 km de autostradă impecabilă, dreaptă. Ca să ne mai treacă plictisul suntem atenți la toate detaliile; așa observăm că toate ieșirile de pe autostradă au instalații de iluminare, că la 15/20 km, în parcări, așteaptă câte o mașină de depanare auto - pentru a asigura promptitudine în caz de evenimente nefericite. Apoi nu putem să observăm că singurii care mergeau cu mai mult de 150 km/h erau mașini cu număr de Elveția, și nu erau puține ! Practic la fiecare 5-10 minute treceau 2-3 elvețieni gonind tare către nord-vest. Am început să facem bancuri, că probabil vin din Grecia de unde au început să-și cumpere insule.

Încet, încet se lasă seara, și avem parte de un deosebit spectacol de lumini proiectate de soarele din fața noastră pe nori și pe niște munți îndepărtați. Deodată suntem în întuneric, tocmai când ajungem la barierele de plată a autostrăzii dinainte de Zagreb. Ca și în Serbia, plătim fără probleme cu cardul, însă de data asta nu mai îmi cere să bag PIN-ul. Rulăm mai încet pe centura Zagrebului și în cca 30 minute ajungem la parcarea unde se găsește Motel Plitvice. Era 18:20, ora României, făcusem aproape 11h30min din fața blocului până aici.

Croatia_apus1_06012012Motelul este de partea cealaltă a autostrăzii, dar există o pasarelă pietonală închisă care trece peste autostradă. La baza pasarelelor sunt autoserviri cu mâncare. Las fetele la mașină, iau pașapoartele și emailul tipărit cu rezervarea și intru să caut recepția. Nimeresc urcarea treptelor pe pasarelă, unde se simte un miros de muced, rânced, ca pe vremuri la noi în anumite instituții de stat, deși pereții și pe jos arată curat. Ajung de partea cealaltă, jos tot autoservire, nu văd nici un semn către motel. Întreb pe o lucrătoare de la autoservire, și îmi face semn către o zonă din noapte de după parcare. Mă îndrept într-acolo, și într-adevăr, după cca 100m, într-o semiobscuritate, luminat ușor de câteva neoane obosite este intrarea în Motel. Interiorul este larg și plăcut decorat cu multe plante, apă, verdeață. Holul este ca o curte interioară acoperită, iar pe laturi sunt camerele. Mă îndrept către recepția dintr-un colț și încep:

- I have a reservation for this night.

- Yes, 2 adults, one child, right? mă întrerupe receptionera

Îi confirm și îi dau pașapoartele, dar rămân un pic surprins cum de a știut din start cine sunt. Apoi îmi dau seama. Ținând cont de aspectul motelului, probabil sunt singurul care a făcut rezervare în ultimii 2 ani.

Croatia_Plitivice_07012012Primesc imediat cheia de la cameră, și trag o fugă să o văd: o cameră spațioasă, uriașă chiar (cred ca cca 7x8 metri), cu un pat dublu și unul simplu, o baie și ea mare, curat lună peste tot, cald, geamul se deschidea/închidea mai greu, TV-ul avea și CNN; deși se vedea că motelul avusese și zile mai bune, nu era rău de stat nici acum, iar pentru o noapte pentru drumeți obosiți era perfect. Apoi am adus și fetele, Iulia a alergat prin toată camera, a sărit pe paturi, eu am coborât în hol unde aveam acces internet wi-fi și am vorbit prin skype cu tata acasă. Am încropit de o cină din mâncarea pregătită de acasă, și apoi am adormit instant.

Dimineață ne-am trezit nu foarte devreme, deoarece drumul rămas era mai scurt, cca 600 km din care 500 pe autostradă; făcusem deja aproape 1000 km. Am luat micul dejun suedez pe îndelete, am plătit, am dus bagajele, am încălzit mașina și suntem gata de drum. Nici nu ieșim bine de pe centura Zagreb, că ajungem iar la bariere de plată a autostrăzii. Ajung la ghișeu, întind cardul și încep să mă panichez ușor când operatorul începe să gesticuleze: no card, no card, 2 Euro, coins !.  No coins, îi răspund, card ! No no, 2 euro tot face el. Ma enervez, îi arăt ca am numai monede românești el o tot ține cu 2 Euro, apoi când se face coadă după mine, îmi ia cardul, operează, și ridică bariera ! Practic nu vroia să bage cardul pentru numai 2 Euro.  300 metri mai departe ne așezăm la coadă la granița croată cu Slovenia. În jurul nostru plin de mașini cu număr de Zagreb, cu schiuri pe mașină, sau în cutii Thule, cu copii sau nu, probabil toți în drum către zonele de schi din Italia sau Slovenia. Îi invidiez pentru faptul că pot ajunge în jumătate de zi în locuri atât de frumoase pentru schi.

d) Slovenia

DSC00044Aceeași coadă se repetă și la ghișeele Sloveniei (măcar de la anul controalele de aici se simplifică, deoarece Croația va intra în UE în 2013), apoi la prima benzinărie din Slovenia cumpăr vigneta. În total, trecerea graniței Croația-Slovenia și achiziționarea vignetei mi-au luat cam 30 minute - destul de mult după părerea mea. Drumul prin Slovenia trece prin zone foarte frumoase; relieful devine mai deluros, apoi ușor muntos chiar. Deseori drumul este săpat prin creste de deal, se urcă și se coboară la înclinări mai mari ca până aici. Cam la 40-50 km, sunt sugrumări cu camere de luat vederi care verifică existența și valabilitatea vignetei lipite pe parbriz. Dacă nu lipiți vigneta, amenda este ca și atunci când nu a fost cumpărată! Trecem destul de repede pe lângă Ljubljana, lăsăm în dreapta autostrada către Villach - Austria și continuăm pe lângă intrarea de la Postojna. Apoi, ca să evit o eventuală aglomerație în zona Trieste, decid să o iau către Goriția, pe un drum care nu este marcat ca și autostradă, deși este construit exact ca și o autostradă. Pe aici există restricția de viteză de 100 km/h, însă cred că se ajunge mai repede decât prin Trieste. Se pare că alegerea a fost foarte bună, drumul este complet liber, iar înainte de granița cu Italia opresc și fac din nou plinul deoarece prețul motorinei în Italia este mult mai mare ca în Slovenia (1,7 Euro comparativ cu 1,24 Euro în Slovenia, și 1,3 Euro în România).

e) Italia

DSC00050Trecem în Italia fără nici un control, însă partea italiană de drum este în lucru, iar sensul nostru de mers are la dispoziție o singură bandă. Se merge însă pe la 90 km/h în ciuda restricției de 60 km/h, și în curând intrăm pe autostrada A4 Trieste-Veneția, nu înainte de a lua tichet de la bariere. Aglomerația de pe A4 mă face să mă bucur din nou că am evitat Trieste. Iarăși este plin de elvețieni care trag cu viteză mare, însă aici nu prea au unde, ambele benzi sunt destul de aglomerate, se merge pe la 110-130 km/h.

La Portogruaro trec pe autostrada A28, și ajung la plata barierelor. Nehotărât pe la ce ghișeu să o iau, mă iau după Monica și trec pe la unul care era marcat Viacard/Telepass. Bag tichetul într-o fantă, și aud în italiană o voce blondă care îmi spune bună ziua și cât costă. DSC00065Mă uit pe aparatul ăla și nu văd nici o fantă unde să bag cardul să plătesc. Deschid ușa și mă ridic în încercarea de a vedea dacă e cineva în ghișeu să-l întreb ce fac. Vocea blondă îmi spune să nu ies din mașină, și să introduc cardul în fantă ! Mă așez, iau semnele de pe automat la rând, și descopăr că se baga cardul tot unde am băgat și tichetul; imediat cardul este scos, bariera se ridică ! Rămân mască, și încep să rulez pe A28, ce e mult mai liberă. Devin agitat când deodată văđ anunțuri că pe această autostradă trebuie să ai bilet ! Încep să mă gândesc că pe la ghișeul pe unde am intrat se plătea autostrada veche, dar se folosește Telepass pentru cealaltă, iar eu nu aveam card Telepass ! Mă stresez așa vreo 20-30 km, încercând să ghicesc care e amenda pentru intrarea pe autostradă fără tichet, când ajung iar la bariere. Acu-i acu, zic, dacă e de plată, am încurcat-o ! Dacă e de luat bilet, m-am scos ! Mă apropii încet, biletul mă aștepta în fantă! Răsuflu ușurat, și încep să-mi amintesc frânturi de informații cum că A28 a fost construită în parteneriat stat/privat iar partea construită de stat e gratis. Relaxat din nou, parcurgem restul de 20 km, apoi intrăm pe A27 și o luăm către Nord. Înainte de intrarea între munți oprim la o benzinărie pentru o gustare și un espresso adevărat, italian, apoi ne punem iar pe drum.

DSC00054Valea pe care intrăm este îngustă și spectaculoasă. Deja Alpii și unele creste din Dolomiți se ițesc printre văi. Rămân cu gura căscată văzând pe unde și cum au putut să construiască italienii autostradă în munți ! Vreo 5 km, autostrada merge pe viaduct, apoi tunel, apoi iar viaduct, apoi iar tunel - practic nu se așează pe teren decât după aceea. Urcăm destul de zdravăn, trebuie să apăs pedala mai tare pentru a menține viteza, iar în apropiere de Belluno este anunțat vânt în rafale pe panourile electronice din 10 în 10 km. Imediat după Belluno ieșim de pe autostradă - avem mai puțin de 100km până la destinație ! Monica de 20 minute răcorește mașina făcând poze cu geamul deschis în toate părțile (lucru care s-a dovedit un bun exemplu a ce va urma în diminețile următoare). Drumul continuă să treacă prin tunele lungi, (unul de aproape 3 km ! ). Renunț la varianta mai directă prin Selva di Cadore pentru a trece prin Cortina d'Ampezzo, așa că urmez drumul prin Pieve di Cadore. DSC00143Pe unica secțiune cu 2 benzi reușesc să trec de o trupă de croați mocăiți, iar munții ajung tot mai aproape de noi. Brusc, după ce ieșim dintr-un tunel avem zăpadă la marginea drumului ! Urc parcă mai vioi, și nici nu știu când ajung în Cortina d'Ampezzo. Urmez traseul prin pasul Falzarego, și în curând urcăm pieptiș ditamai muntele, serpentină după serpentină. La marginea drumului încep să apară semne cu altitudinea; imediat după 1800 m apare zăpadă și pe drum, trecem și de 1900, 2000. Trecem pasul la 2110 m altitudine, după ce ne-am oprit de 2 ori deoarece o dubă nu reușea să urce și a durat până au tras-o într-o parte ca să-i pună lanțurile. Pe mine m-au ținut cauciucurile de iarnă, și m-am putu mișca fără lanțuri. Sus, în pasul Falzarego, ni se taie respirația de la frumusețea peisajului, în apus; lăsăm drumul către La Villa / Alta Badia în dreapta, și continuăm ultimii 25 km întâi cu o coborâre spectaculoasă prin munte.

DSC00181Aproape chiui de bucurie când văd semnul de intrare în Arabba ! De aici mai am maxim 5 km ! Stomacul îmi dă un ghiont, iar în seara asta nu prea am chef să gătim, așa că vederea unui restaurant cu specific local anunțat mare pe firmă îmi dă o idee: în seara asta sărbătorim sosirea "în stațiune" - așa că mă opresc în Arabba la un bancomat să scot ceva cash (eu am venit pe drum exclusiv cu carduri, nici un Euro cash nu am avut la mine - asta a fost primul lucru din grupa "ce am mai uitat noi să luăm sau să facem"). Rulăm încet, savurând momentul, ultimii 5 km, pe o urcare destul de abruptă, plină de serpentine, și iată Residence Campolongo, GPS-ul aproape ma sperie: "Ați ajuns la destinație" ! Găsesc loc de parcare în față, recepționerul mă aștepta, îmi face copii la pașapoarte și mi le dă înapoi, apoi îmi dă o foaie scrisă în românește (!) cu instrucțiuni despre depozitarea selectivă a gunoiului !DSC00207

Cameră ne încântă pe toți, bucătăria e dotată complet, terasa e imensă și da chiar în față - cu vedere la muntele Sella și către Piz Boe. Schiurile le ducem jos, în camera de depozitare. După ce cărăm toate bagajele, am mers să sărbătorim luând masa la o pizzerie la o pensiune la 200m (chiar lângă instalațiile de transport pe cablu), și printr-o partidă de cărți asortata cu bere, vin, suc și alune la barul Residence Campolongo.

Adorm bântuit de gândul că nu am hotărât încă unde schiem ziua următoare, așa că va trebui să ma trezesc devreme.


3. Ziua 1: Alta Badia

DSC00229Ireal, pe la ora locală 07:00 (08:00 în România) aud cu greu bâzâitul alarmei telefonului. Apoi mă înviorez brusc: azi e prima zi de schiiiiii !! După aproape un an, yupiieeee, sus să vedem pe unde mergem ! Mă spăl și mă îmbrac rapid, în timp ce fetele se mai dezmorțesc ușor, apoi mă duc în bucătărioară și fac ceai pentru toți. Îl iau pe al meu, mă așez la masă cu harta în față și încep să mă gândesc, cu ce încep? Pentru cele 6 zile de schi, mă gândisem să le aloc astfel: una făcând Sella Ronda, una în Alta Badia, una în Val Gardena, una în Cortina d'Ampezzo, una în Arabba/Marmolada și una Canazei sau Val di Fassa sau Val di Fiemme sau Kronplatz. Toate bune și frumoase, dar dimineața asta unde ma duc ? Conform stării vremii, urma să fie înnorat, chiar să fulguie ușor, așa că scot din lista Sella Ronda și Arabba/Marmolada - zone unde priveliștile merită o zi senină sau unde există riscul să se oprească instalațiile pe vreme rea. Cortina este lăsată pentru sfârșitul săptămânii pentru a putea să prind și antrenamentele de la etapa feminină de Cupa Mondială - coborâre; concursul era chiar în ziua plecării, așa că ieșea din discuție :( . Rămân în listă Val Gardena, Alta Badia și Canazei/Val di Fassa/Val di Fiemme. Până la urma aleg Alta Badia deoarece era mai aproape și simțeam că aș pierde timp umblând prea departe; mă frigea în tălpi să sar imediat în clăpari.

Planificările fiind gata, pe la 08:45 cobor și duc schiurile la mașină, fetele trec direct în clăpari - le fac ultimele reglaje, ne 20120108_002suim și luăm direcția Corvara di Badia, La Villa. Fulguiește ușor, e zăpadă pe drum, peisajele scot iar la iveală micul japonez fotograf din Monica, astfel că îmi îngheață urechile până se declară satisfăcută și ridică geamul. Intrăm în LaVilla și deja văd un semn către parcare pentru telecabină. Mă duce pe un drumuleț până la o parcare la 100m de cablu. Fac de 2 ori drumul până la casa de bilete deoarece inițial am uitat pașaportul Iuliei și nu au vrut să-mi dea skipass cu reducere de junior, cumpăr skipass-urile și apoi mut mașina în parcarea lipită de telecabină (deși asta e parcare cu plată, 3 Euro toată ziua - în Poiana Brașov tot cam 3 Euro este parcarea pe întreaga zi, dar nu cred că se compară serviciile ...). Apoi luăm niște telegondole galbene, rotunde, despre care Monica zice că sunt ca niște strecurători de ceai (așa le va rămâne numele pe întreaga perioadă). Deja freamăt de plăcere, suntem la schi !. Sus, studiez un panou mare cu harta pârtiilor, și nu-mi vine să cred ce noroc a dat peste mine: singurul loc unde vroiam musai să merg în Alta Badia era pârtia Gran Riso - pârtie pe care tradițional are loc o etapă de slalom uriaș din cupa mondială masculină de schi alpin. Sezonul ăsta fusese 2 săptămâni mai devreme. În Alta Badia mă oprisem la prima parcare/instalație la care am avut semn pe drum, și de aici, din vârf, era chiar plecarea pe Gran Riso !

DSC00285Deși pare ciudat, folosind experiența de anul trecut cu Iulia, prefer să începem tura de schi cu o pârtie neagră - astfel nu va avea de ce să se mai teamă mai târziu. Așa că ne băgăm direct pe Gran Riso, și dau drumul la câteva viraje legate. Canturile proaspăt făcute mușcă atât de tare din zăpadă că aproape mă ia prin surprindere, piciorul îmi face ca mașina de cusut , abia reușesc să derapez, căci canturile mușcă iar din zăpada tare. Wow, acu' trebuie sa mă învăț cum e să mergi cu canturi adevărate. Fetele vin fără probleme, azi declar zi de recunoaștere. așa că nu lucrez nimic cu Iulia în mod special. Până ajungem jos deja mă adaptasem, și toți reintrasem în formă.  Urcăm apoi pe versantul opus, pentru a prinde legătura către Santa Croce, unde telescaunul ne duce în două etape până sus, sus, sub stânci. Aici ne place așa de mult că facem doua ture legate. Apoi urcăm să luăm masa sus la refugiul Santa Croce, și cu aceeași ocazie vizităm și biserica din sec XVI . Rămân uimit să văd că sala de mese a refugiului este cât o cameră de apartament, dar servirea se mișcă atât de repede, astfel încât toată lumea este servită prompt și mulțumită. În plus, la 2045 m altitudine nu este nici o problemă să plătesc cu cardul, oare când vom evolua și noi, acasă ?DSC00263

Pentru restul programului de schi, ne întoarcem pe platoul inițial, deasupra Gran Riso, și mai schiem pe câteva pârtii către San Cassiano, apoi coborâm pe varianta roșie a Gran Riso. Moleșiți, ne aruncam în mașină și navigăm mulțumiți până acasă. Prima zi a ieșit bine, pot să văd asta pe fețele fetelor :) Seara mâncăm pe săturate iar eu adorm instant.


4. Ziua 2: Arabba/Marmolada

20120109_007Mă trezesc iarăși cu sentimentul de panică de a nu ști unde mergem, și că voi pierde timp în apartament în loc să schiez pe pârtie. La ceai, și văzând vremea frumoasă de afară, mă gândesc că pentru Sella Ronda e prea devreme, așa că aleg repede Arabba/Marmolada. După modelul zilei anterioare, pe la 08:45 adunăm echipamentul la mașină și coborâm în Arabba. Pârtiile sunt vizibile din Pasul Campolongo, entuziasmul mă cuprinde înainte să ajungem la destinație. Parchez la baza telecabinelor, mă schimb în clăpari, folosim banda înclinată ce ne urcă până în clădirea cabinelor, apoi luăm cabina (de fapt o gondolă circulară - strecurătoare de ceai) către Marmolada, cea mai din stânga. În timp ce urcăm, admirăm vederea către muntele Sella (pe care deja mă gândeam să-l înconjurăm a doua zi), iar de pe la jumătate se vede chiar și pasul Campolongo cu clădirea la care suntem cazați. Lumina cade doar pe partea superioara a crestelor înzăpezite, în vale, Arabba e încă în umbră; toată zona arată ca într-un peisaj de vis desenat pe un tablou.DSC00690

Luam apoi telescaunul dublu Sass de la Vegla, și coborâm o pârtie albastră neatinsă - cu urmele de ratrac intacte. Trecem pasul Padon, coborâm către Fedaia unde telescaunul nu este pornit, deci singura urcare pe Marmolada rămâne cabina; așa că batem lunga coborâre până în Malga Ciapela pe pârtii albastre. De acolo, luăm telecabina în trei etape până în vârful Marmolada; prima etapa este impresionantă: nu există nici un stâlp între stația de bază și stația de sosire ! Cabina urcă vertiginos, incredibil de aproape de un perete vertical. Malga Ciapela rămâne în spate, mică, undeva pe la picioarele noastre. Celelalte două etape impresionează prin peisaje, altitudine și ... frigul care se lasă. În vârful Marmolada, în ciuda frigului de -15 grade în interiorul stației, mă urc cu Monica sus pe platforma să facem poze. Iulia nu gustă sportul ăsta, îi e deja frig și decide să ne aștepte - aveam să regretăm mai DSC00761târziu decizia asta. Facem poze sus, până nu îmi mai simt degetele de la mână, nu putem vorbi, e inutil, mușchii feței nu mai pot fi controlați, sunt înghețați bocnă. După cca 5 minute coborâm, luăm puiuțu' și apoi muncim să nu ne mute vântul de pe treptele către pârtie. Ne punem repede de tot schiurile în picioare și coborâm urgent să ne adăpostim de vânt. 50 de metri mai jos nu mai bate vântul și putem admira frumusețea locului. Pârtia e lată, bătută ca la carte, zăpada e tare, înghețată, dar se schiază excelent pe ea. Canturile prin foarte bine, e o plăcere să te avânți în vale cu Dolomiții la picioarele tale și primprejurul tău. Masivul Sella îsi ițește crestele de peste creasta Vescovo. Mai jos lacul Fedaia - complet înghețat dă  o senzație de SF peisajului.

20120109_035În dreptul stației 2 a cabinei mă opresc să fac un tur circular de poze, și dau timp fetelor să coboare mai repede către zone mai calde. Eu rezist mai bine la frig, și le pot prinde din urmă dacă dau drumu' la viteză. Pârtia se golește, îmi dau drumul întâi într-o șerpuire apoi în viraje largi, de viteză, și satisfacția și bucuria schiatului mă cuprind din toate părțile. La buza următoare, între stânci, mai fac câteva poze și apoi ajung fetele din urmă. Iulia e ușor în urmă, oprită, și tot smiorcăie. Îmi zice că i-au înghețat picioarele, îi zic atunci să nu se oprească și să coboare mai repede, căci jos e mai cald; țipă la mine că îi e frig, o fugăresc să o ia la vale; face două viraje și se oprește iar smiorcăindu-se de picioare. Realizez că probabil a stat nemișcată sus cât am făcut poze și ne-a așteptat, și la -15 grade i-au răcit picioarele mai mult decât era confortabil. Oricum, cea mai bună soluție, atâta vreme cât poate să schieze este să coboare cât mai repede. Nu înțelege, și ca să-i scot istericalele din cap o ameninț cu bățul. Nu e în nici un caz grav, deoarece se plânge că o doare, însă trebuie să pierdem altitudine cât de repede. Restul coborârii până la refugiul Fedaia a fost o luptă continuă cu țipete și amenințări, nervi și figuri.

DSC00775Ne oprim ceva mai devreme decât planificat la Refugiul Fedaia ca să ne încălzim, și hotărâm să luăm și masa. În timp ce negociam ce să mâncăm, chelnerița ne interpelează cu un surprinzător: "- Sunteți români ?" Mai să scap mănușile pe jos, însă dânsa ne ajută să facem comanda și între timp aflăm că e din Arad. De altfel, în decursul șederii vom mai avea ocazia să întâlnim români atât în câmpul muncii cât și la distracție. Iulia se "dezgheață" imediat, eu savurez un "vin brule" fierbinte, și apoi mâncăm cu poftă bunătățile comandate; la urma urmei tot răul spre bine, ne-am simțit foarte bine la Fedaia, atmosferă caldă, bucate excelente.

Dezmorțiți, eu și Monica am mai face o coborâre de pe Marmolada, dar Iulia se plânge că nu mai vrea, că o să înghețe iar, că nu-i place; întrucât DSC00777vacanța este pentru toți, și sunt suficiente pârtii unde să ne simțim cu toții bine, nu insistăm și ne orientăm pe traseul de întoarcere; urcăm iar în pasul Padon, facem poze cu tunul din primul război mondial, apoi coborâm pe o roșie către Mesola/Cesa da Fuoch. Monica se duce înainte și coboară zidul pârtiei ca să facă poze, eu vreau să rămân mai în urmă ca să fac toată pârtia dintr-o bucată, așa că o aștept pe Iulia să coboare. Ea face 3 viraje și se oprește. Îi spun să coboare, ca să-mi pot da drumul toată bucata, mai face un viraj și se oprește iar; după ce mă lămuresc că nu o doare nimic, îmi spune că de ce trebuie să o aștept, că să mă duc înainte; asta în condițiile în care zidul de coborât nu era chiar ușor, iar ea încă nu stăpânește schiurile complet ! Peste mofturile cu frigul de pe Marmolada de n-am putut să mai mergem să ne mai dăm odată, țâfnele de acum, cum că vine ea când are chef, m-au făcut să văd negru în fața ochilor; dintr-un viraj eram în dreptul ei răcnind; a avut prezența de spirit să o taie urgent jos și s-a oprit numai lângă Monica. Am așteptat să coboare, și apoi am tăiDSC00789at-o și eu la vale, cred că în cea mai furioasă coborâre pe care am făcut-o vreodată; m-am oprit într-o tromba de zăpadă lângă Iulia și i-am răcnit ca e ultima dată când face figuri (cu amenințarea și promisiunea că dacă repetă figura nu mai pupă schi cu mine în viața ei) și că nu îmi convine să ne strice plăcerea pentru mofturi; că ar fi putu sta acasă dacă nu-i place.  După ce m-am răcorit, mi-a trecut cheful de orice, și am schiat numai ca să se termine ziua. Am amuțit, și apoi am luat-o pe Ornella pe lângă Cesa da Fuoch. La ramificația cu varianta neagră am lăsat fetele să meargă pe roșie în continuare iar eu am luat-o pe neagră și le-am așteptat la intersecția de jos. Neagra (raccordo Ornella- Sourasas) a fost super spectaculoasă, fapt ce mi-a mai șters din supărare.

Pe la 15:00 eram din nou jos la cabine în Arabba și mai era încă o oră și jumătate de schi. Hotărâm să traversăm cei 100m până pe versantul de pe Masivul Sella și să mai schiem acolo. Urcăm cu două telescaune și o albastră până la platoul Bec de Roces, și coborăm pârtiile roșii 27 si 28, foarte faine DSC00800amândouă. Pe platou mă pozez cu un BMW 535xd ce mă face să visez motoare :) Facem o coborâre și până în pasul Campolongo - dacă nu aveam mașina în Arabba puteam merge direct în apartament. Apusul văzut de pe Bec de Roces face să-mi treacă supărarea complet; coborâm apoi până la mașină și ne întoarcem în cameră. Se schimbă și Monica în bocanci, apoi coborâm iar în Arabba, ca să ne aprovizionăm cu ceva alimente de bază de la un supermarket.

Cartofii copți cu unt pe care i-am făcut după aia mi-au înmuiat de tot picioarele și am adormit fericit, cu gândul la Sella Ronda - urma să dăm atacul a doua zi.


5. Ziua 3: Pordoi/Arabba/Badia

DSC00803Mă trezesc dimineață mai devreme, chitit să facem Sella Ronda - adică ocolul muntelui Sella pe schiuri. Alesesem deja sensul portocaliu, de care auzisem că e mai spectaculos, și am grăbit un pic fetele, cu spaima să nu rămânem pe traseu de să trebuiască să fac autostopul până la mașină. În pliante scria că se face în 5-6 ore, dar nu mi-a fost clar dacă era pentru începători, medii sau avansați. Urma să intrăm în Sella Ronda din pasul Campolongo, astfel că am hotărât să nu mai luăm mașina și să folosim transportul de la Residence Campolongo până la telescaune. Afară e un pic înnorat iar prognoza zice că de la prânz  iese soarele.

Cu toată graba, nu reușim să prindem prima mașină, dar suntem aliniați să o luăm pe următoarea; când sosește, trimit fetele să ocupe locuri, iar eu iau toate cele 3 perechi de schiuri și ma duc în spate unde șoferul așeza schiurile pe suporți. Monica era îngrijorată ca nu cumva schiurile piticului, mult mai scurte (100 cm) să nu iasă din suport, dar observ că le pot așeza în spatele ultimului rând de banchete așa că strig:DSC00811

- Uite, le pot pune aici în spate.

- Da, da se pot pune în spate, reacționează imediat șoferul într-o română curată.

Îmi ia numai jumătate de secundă să înțeleg situația, căci deja cu o zi înainte mi se întâmplase la fel la refugiul Fedaia

- Eeee, bună dimineața , zic imediat zâmbind.

Șoferul îmi răspunde și mă ajută să fixez schiurile, apoi ne suim în mașină și facem cei 200m până la telescaune. Aflu de la șofer că nu există și transport înapoi, dar exista o scurtătură pe versant pe care se poate coborâ pe schiuri și care dă direct la clădirea rezidenței.

DSC00829Ne avântăm în primul telescaun, cel care ne duce la Bec de Roces, de unde coborâm în Arabba, traversăm cei 100m până la telecabine și luăm de data asta cabina către Porta Vescovo. Strecurătorile de ceai către Marmolada sunt oprite - e primul semn că e ceva în neregulă dar în entuziasmul meu nici nu observ. De la Porta Vescovo coborâm pe un pic de ceață și vânt către pasul Pordoi; mă încurajez cu gândul că numai bine, ajungem la altitudine când iese soarele, la prânz. Primul telescaun către pasul Pordoi e unul luuung, dar are protecție la vânt ceea ce ne folosește din plin. Coborâm o albastră ca să prindem celălalt telescaun, ce ne ducea până în creasta pasului Pordoi. Aici, surpriză: Chiuso, Closed, Ferme :( . Afișajul electronic, prezent la toate instalațiile - dar la care nu mă uitasem deloc - azi afișa mare: "SellaRonda Chiuso" . Înciudat, insist și mai facem o tură pe primul telescaun, poate poate s-a potoli vântul și vor deschide ruta; dar la a doua urcare văd că parchează în hangar scaunele de pe cablu, semn că nu mai deschid instalația în ziua asta.

Așa că o luăm înapoi către Arabba, eu storcându-mi mintea să găsim o altă zonă unde să mergem. Pe o albastră luungăăăă, pe care mai lucrez la stilDSC00837 cu Iulia, analizez opțiunile: să batem versantul către Marmolada - cu posibilitatea să mai fie oprite ceva telescaune, sau să încercăm să ajungem înapoi în Passo Campolongo, de unde să schimbăm versantul și să batem dealurile către San Cassiano / La Villa. Aleg ultima alternativă, și batem (iar !) pe jos cei 100m prin Arabba, traversând parcarea către versantul dinspre Sella. Trecem Passo Campolongo, și ne oprim la masă prin Monte Cherz, la un refugiu drăguț, cald și primitor. Frigul și efortul ultimelor zile îmi măresc apetitul și parcă porția de Wurstel cu cartofi e prea mică pentru mine. Mai umplu spațiul rămas cu vin brule și o bere, și necazul închiderii traseului mi se risipește ca prin farmec. Așa că studiez o rută care să ne ducă până deasupra La Villa/ Gran Riso - acolo unde urcasem în prima zi.

DSC00852Luam telescaunul până la următoarea creastă - unde bate crunt vântul iar telescaunul este deschis, fără protecție. Înghețați, eu cu Iulia o ștergem la adăpost sub creastă, Monica rezistă eroic pentru a face o panoramă și poze cu o troiță așezată ireal în mijlocul pustietății. Zăpada e viscolită, subțire, dar pe pârtiile deschise este suficientă pentru schi și bătută impecabil, așa cum a fost tot timpul în Italia. Pârtia de legătură către San Cassiano este închisă, așa că începem să coborâm către Corvara pentru a face legătura cu La Villa. Coborârea este pe o albastră lungă, la care mai pedalăm ocazional, traversăm o stradă din Corvara, apoi luăm niște "strecurători de ceai" până în Col Alt. Ne hotărâm să luăm drumul înapoi, riscam să pierdem prea mult timp până în La Villa și să rămânem pe pârtie :) . Apoi iarăși nimerim într-o succesiune de albastre de legătură la care chiar pedalăm mai serios. Iulia, cu schiurile cele mai lente (și greutatea cea mai mică) ne privește cu ciudă cum alunecăm zeci de metri pe care ea se împinge în bețe și pas-patinaj. Cu Iulia îmbufnată, iar noi sictiriți de pedalat, ajungem într-un final în Passo Campolongo și ne mai dăm vreo 3-4 ture pe pârtia de deasupra reședinței noastre.DSC00870

După un popas de întremare de forțe la refugiul Bec de Roces, ieșim admirând apusul, când numai crestele munților mai sunt înroșite de soare. Nimerim scurtătura către refugiu pe un drum extern, îngust, abrupt, dar totuși bătut de ratrac pe aproape întreaga lungime. Cu ultimele forțe ne dăm jos de pe schiuri chiar în fața Residence Campolongo, depozităm echipamentul și ne târâm în cameră.  Apoi mai fac un drum cu Monica până în Arabba pentru aprovizionare diverse, Iulia rămâne să se uite la desene animate; la cât a tras azi, sper să aibă suflu mâine, la a doua tentativă de Sella Ronda.


6. Ziua 4: Sella Ronda orange

DSC00883Ne trezim în aceeași ordine, activitățile de dimineață par că au devenit o rutină automată. Somnoroși, ne bem ceaiul în liniște. Vremea se anunță "crystal clear" - deci nu vom mai avea blocări de instalații pe cablu. Cu același stres să nu rămânem pe traseu, presez ușor să ne mișcăm vioi; din nou nu prindem prima mașina către instalații, însă mergem cu al doilea transport. Sus, la Bec de Roces ne strângem clăparii, ne aranjăm complet, și aștept - sucindu-mă nerăbdător pe schiuri- pe Monica să facă poze / panorame.  Pâna în pasul Pordoi traseul este același ca ziua anterioară. În Arabba prindem totuși strecurătorile de ceai către Marmolada și Sella Ronda portocaliu - semn bun, acum merg toate instalațiile. Ajungem dintr-o suflare la telescaunul care fusese blocat cu o zi înainte și , uraaaaa, e pornit ! Mă sui repede în el, nu cumva să se răzgândească operatorii :) Telescaunul e lung, ne duce chiar până in creasta ce separa valea Arabba de Val di Fassa / Canazei, trecem pe deasupra drumului auto ce trece Passo Pordoi (deschis circulației, la cca 2200 m altitudine, pe 1-2 metri strat de DSC00901zăpadă ninsă ....).

Deja am memorate numerele de pârtii de urmărit și instalațiile pe care trebuie să le luăm până în Val Gardena. Însă micul mare japonez, proaspăt descoperitor de cum se fac panorame direct cu aparatul foto (Sony HXV5) - a se citi Monica -, ne mai ține sus un pic până iese poza așa cum vrea ea :) Deși atunci fierbeam de nerăbdare, acum îi suntem recunoscători pentru pozele frumoase. Lângă noi niște compatrioți români zgomotoși  (într-o adevărată română de autobază) își baga și scot diverse uimiți de frumusețea zonei; apoi se strigă răcnind pe pârtie și își dispută variantele de coborâre într-un limbaj mult prea colorat. Sunt singurii care urlă pe pârtie, din păcate au mai pus o cărămidă la fundația renumelui prost de român ajuns în occident.

DSC00910Coborâm o roșie luuungă, ba largă, ba îngustă, și luăm niște strecurători care ne ridică deasupra Canazei, direct către Sassolungo - celebrul grup stâncos înfipt deasupra Val Gardena/Val di Fassa - rămân aproape hipnotizat cât timp ne apropiem de el. Deja suntem la jumătatea Sella Ronda - diametral  opus față de Passo Campolongo, și nu e nici ora 11. Încep să ma relaxez - e clar că avem timp să ajungem înapoi în timp util. Mai luăm un telescaun scurt, care ne scoate deasupra pasului către Val Gardena, chiar între Sassolungo și Sella. Ne pozăm din toate pozițiile - de aici drumul cel mai scurt zice că urmăm o pârtie albastră de vreo DSC009314-5 km urmată de o roșie mai scurtă până în Selva di Val Gardena. Însă întrucât albastra dădea semne că vom avea de dat la bețe pe ea, preferăm să urmăm alternativa Sella Ronda, și ne suim cu telescaunul pe creasta ce duce și către Santa Cristina și către Selva. La urma urmei timp aveam suficient, soarele era îmbietor, pârtia excelentă - iar noi am venit să ne simțim bine nu să facem recorduri de viteză. Așa că urcăm cu vreo 2-3 telescaune alternativ, ba de 2 persoane stil vechi, ba moderne. De parte opusă Sassolungo, deasupra unei bucăți de pârtie neagră, alți compatrioți de-ai noștri se înjurau de zor: " Pe unde c... meu a luat-o p... ăla ? Ce, el crede că eu pot coborâ pe aici? .... " Și discursul a durat cca 3 minute făra să se repete până nu l-am mai auzit deoarece 20120111_038ne-am urnit rapid la vale.

Zona asta dinspre Val Gardena este vizibil mai aglomerată ca în orice alta zonă am schiat până acum. În afară de "civilizații" noștri compatrioti, era plin de ruși (sau poate ucrainieni, sau alți vorbitori de limbă slavă).  După o frumoasă secțiune roșie, mai luăm un telescaun ce ne ridică chiar deasupra Selva di Gardena, în vărful Ciampinoi. Atenți să nu greșim direcția (de aici părtiile o iau în toate părțile) luăm o neagră (parcă nr. 3) lungă și superbă (și liberă ;-) ). Las fetele un pic în față și savurez câteva secțiuni de schi "la liber" în viteză, pe înclinare mare. Mușchii lucrează precis, canturile mușcă imediat din zăpada tare, las viteză mare, mă înclin mult în viraje accelerate, mamăăăăă ce bine e !!!! Pârtia ne scoate chiar pâna în Selva, unde traversăm în 50 de metri strada și luăm întâi un telescaun scurt, apoi o strecurătoare de ceai către Passo Gardena. Suntem singuri în cabină, mai facem ceva poze. Sus întreb trupa de masă, în 20120111_058eventualitatea că e cuiva foame însă fetele sunt dornice să mai mergem ! Super, atacăm o părtie roșie interminabilă ce ne coboară mult, până în dreptul Colfosco, și chiar mai jos, până aproape în Corvara di Badia. În partea superioară suntem umbriți de Muntele Sella, așa că dăm drumul mai repede la viteză și ridicăm fermoarele la haine până sus de tot. La capătul pârtiei, luăm telescaunul "orizontal" ce ne plimba dintr-o parte în alta parte a Corvara, deasupra versanților, drumurilor și a unui parc de rulote,- asta fiind singura legătură posibilă între zonele de schi. Facem cca 10-15 minute, ne distrăm recunoscând urmele de animale în zăpada de sub noi.  Ajunși jos, mai "pedalăm" cu bețele cca 100 de metri apoi luăm "strecurătorile de ceai " către Piz Boe / Crep de Munt.

20120111_070Când ajungem sus este aproape ora 12; pâna în Passo Campolongo - punctul de plecare - mai avem o singură pârtie de coborât - max 10 minute ! Dimineață plecasem pe la 09:10 cu telescaunul, deci în mai puțin de 3 ore facusem Sella Ronda ! Si asta fără grabă, lungind traseul pe alternative, și cu stat la poze pe îndelete ! Waw. Sunt un pic surprins de performanță, și de faptul că acum trebuie să mă gândesc ce facem încă jumătate de zi - alte 4 ore !. De aici, de pe Boe, descopăr că mai este o pârtie neagră - Vallon - ce intră mult în coasta muntelui Sella - practic cel mai înalt punct ce se poate atinge în Muntele Sella pe schiuri. Așa că ne hotărâm să ne suim și până la 2530 m, unde rămânem din nou surprinși de frumusețea peisajelor (deși deja ne obișnuisem cu imaginile splendide din Dolomiți !). Practic telescaunul ne duce într-un amfiteatru format din pereți stâncoși; de jur împrejurul nostru, stâncă spintecată de văi înguste înzăpezite; în partea cealaltă, sub noi, toată zona Badia ni se DSC00982înfățișează însorită, senină, cu vedere până în pasul Falzarego și Monte Cristallo din Cortina d'Ampezzo, la cca 30 km distanță; jos, mici, se văd clădirile din zona Passo Campolongo; pârtia pleacă chiar de pe "scena" amfiteatrului, ocolește o crestuță și apoi se prăbușește în 3-4 ziduri succesive incredibil de faine ! Prind zăpada bătută și neatinsă pe sub telescaun, și mă arunc într-o șerpuire rapidă, închizând virajele numai când viteza devine un pic prea mare (adică "prea foarte mare" :) ) Yupieee, entuziasmat, ajung jos și agreem să mai facem vreo 2 ture pe Vallon.

Foamea începe să ne dea târcoale, și după un scurt brainstorming decidem să mâncam unde am mâncat și cu o zi înainte, din Passo Campolongo, peste Monte Cherz. Pâna acolo, coborâm o roșie aglomerată și ușor denivelată, unde Iulia îmi dă primele emoții din excursie: După o zonă îngusta și aglomerată cu schiori, unde ne chinuisem să virăm să trecem de ei când mușchii ne protestau obosiți, pârtia se deschide într-un zid abrupt ce se îndulcea după cca 30 m. Eu trecusem de Iulia ceva mai devreme și începusem o șerpuire frontala pe zid, când brusc trece Iulia pe lângă mine ca trenul Intercity pe lângă o haltă ! Obosită, văzuse o rută directă pe zid și lăsase viteză fără să mai facă viraje ! Plec imediat ca racheta 20120111_090după ea, cu inima cât un purice să nu se împrăștie la viteza asta, (șansă destul de mare la schiurile scurte pe care le are, la forța de copil cu care apasă pe ele și la denivelările și urmele de pe pârtie). Spre ușurarea mea, se oprește fără probleme la începutul următorului zid, făcându-mă mândru, dar plin de transpirație pe frunte ! Vorbesc cu ea, și-i atrag atenția că trebuie să construim treptat schiatul la viteză mare, să nu-și mai dea drumul brusc la viteze mari. Deși ușor nedumerită (ea chiar controlase schiurile !) e de acord, și răsuflu ușurat.

Mâncăm cu poftă și, întrucât și acum mai simțeam în mușchi efortul de "pedalare" cu bețele pe dealurile către San Cassiano/ DSC00985La Villa, nu o mai luăm în partea aceea ci după masă ne ducem iar peste pasul Campolongo, la Bec de Roces - unde după câteva ture pe roșiile către Arabba sărbătorim încheierea Sella Ronda cu delicatese sud-tiroleze și vin brule/bere/ceai după dorință.

Satisfăcuți de o zi superbă, coborâm din nou varianta către reședința noastră, și acasă servim o binemeritată cină.

 


7. Ziua 5: Cortina d'Ampezzo

DSC01024De data asta, dimineață m-am trezit sigur în privința zonei de schi: La Cortina d'Ampezzo începeau antrenamentele la etapa feminină de coborâre din Cupa Mondială. Programul etapei era așa: joi, 12 ianuarie - antrenamentul 1, vineri, 13 ianuarie - antrenamentul 2, sâmbătă 14 ianuarie concurs coborâre iar duminică 15 ianuarie, Super G. Oricât aș fi dorit să văd una din curse, aș fi forțat prea tare dacă aș fi stat să văd cursa sâmbătă, urmând ca imediat după aia să mă pun pe drum. Știind cât de lung e drumul, și că am nevoie de 2 zile să ajung acasă, am decis că e mai bine totuși să vizualizez un antrenament urmând să văd cursa la TV în reluare, acasă. Așa că azi, 12 februarie aveam direcția fixată: Cortina d'Ampezzo -> antrenamentul 1. În caz că ceva nu ieșea, mai aveam o șansă a doua zi, la antrenamentul 2.

DSC01047Nerăbdător, la ceai verific lista de start de pagina FIS , apoi ne echipăm și ne punem repede pe drum; avem de făcut aproape 40km de serpentine și de trecut Pasul Falzarego la 2115 m până la Cortina. Drumul este însă liber, am stat doar un pic după microbuzul echipei naționale de schi a Ucrainei (cel puțin așa scria pe el). Evident că am stat și cu banda pusă pe cap, deoarece geamul din dreapta a fost 70% din timp deschis, Monica pozând aproape în continuu :) Crestele înzăpezite și deja însorite ofereau însă priveliști superbe. Întrucât etapa de cupă mondială se desfășura pe pârtia Olympia, planul era ca să ne oprim dimineață pe la Pocol să schiem / ne uităm la antrenamente , urmând ca după amiază să merg către Monte Cristallo unde vroiam să mă dau pe Staunies - o pârtie spectaculoasă, un culoar abrupt între doi pereți verticali cu pornirea din creastă.

DSC01054Mă cam așteptam să fie aglomerație - atât din cauza etapei de cupă mondială, cât și din cauza renumelui stațiunii. Însă nici la parcare, nici la urcare, nici pe pârtii nu am avut parte de aglomerație nici măcar de câtă dădusem în celelalte zone - adică deloc ! Echipați, ne îndreptăm către primul telescaun, ce urma să ne ridice pe la jumătatea versantului. În telescaun, nici nu apuc să scot harta (de care făcusem rost de la casa de bilete), că o exclamație de surpriză îmi scapă de pe buze: la nici 20 m de telescaun, în dreapta, era amenajată sosirea etapei de cupa mondială, iar traseul telescaunului mergea pe lângă, apoi chiar peste traseul de coborâre! Acum e rândul meu să pozez într-o veselie, iar apoi savurez viteza mică a telescaunului, fapt ce îmi permite să observ pe îndelete o parte a traseului de coborâre. Entuziasmul meu atinge maximul atunci când aud în boxe că sesiunea de antrenamente va începe în 10 minute. Ajunsesem chiar la fix !20120112_021

Ne dăm jos de pe telescaun, chiar lângă traseu; eu urc un pic pe o platformă de unde se observă mai bine traseul, dar totuși insuficient de bine, și decid să luăm și următorul telescaun ca să observăm pârtia mai sus. Așa ca ne depărtăm ușor de traseu, ne suim în alt telescaun, și ajungem la Refugiul Ducelui de Aosta chiar când prima coborâtoare își face apariția cu o viteză amețitoare deasupra culoarului drept de deasupra refugiului. Trece rapid prin dreptul refugiului, eu nu mai pot de încântare. Nu e multă lume, așa că mă lipesc de plasele de siguranță lângă traseu și stau să mă mai uit. Iulia e și ea ușor curioasă, Monica se bucură de fericirea mea, mă lasă să mă holbez la cursă - așa cum copii de prin anii 80 se uitau la vreo mașina străină. După ce mai trec încă vreo 2 coborâtoare, observ că ultimul teleschi - singurul care ducea la start-ul traseului de cupa mondială - nu este închis publicului așa cum mă așteptam; gen rezervat pentru staful tehnic / organizatori / schiori. Așa că, ezitând ușor, iau fetele și ne suim să urcăm la zona de la start. Sunt emoționat, accesul la start înseamna să văd de aproape toată trupa de "speed queens" din cupa mondială ! Urcăm încet (ura, văd mai bine - oare DSC01081intenționat o fi lăsat viteză mică operatorul?) chiar pe lângă traseu, carul TV (cred că Eurosport) e la 2 metri de noi, cu un braț lung de vreo 10m, cu cameră în vârf pe care o rotește după cum merg schioarele. Vederea ne e întâi obturată de o crestuță unde sunt fotografi profesioniști acreditați (după badge-urile de pe piept), iar după ea, surpriză: startul e chiar lângă traseul telescaunului, la 5-6 metri, astfel că ultimii metri pâna ajungem sus încerc să fac căteva poze și urmăresc și plecarea uneia din concurente ! Ne dăm jos din telescaun 20 metri mai sus de start, 7m mai sus de zona restricționată pentru schioare și staful lor tehnic. Mai să scap bețele din mână când încep să recunosc vedetele: Anna Fenninger (îi prevăd de 2 ani - de la debutul în marele circ - că va fi o viitoare no. 1 în schiul mondial ), Maria Riesch, Elisabeth Goergl, Tina Maze, etc. Dupa ce reușesc să mă adun, o rog pe Monica să facă niște poze, apoi scot și eu aparatul și încep să mai pozez. Mă poziționez chiar în dreptul startului  (cred că era la 5 m de mine) și prind startul Mariei Riesch și al Annei Fenninger. După vreo 10 minute reușesc cu greu să mă desprind de marginea pistei, și DSC01090cobor cu fetele mele o pârtie neagra foarte frumoasă, chiar lângă cea de concurs. Fetele îmi fac o favoare, și ne oprim iar la refugiul Ducelui de Aosta, unde mă așez la o masă și mai fac niște poze, timp în care savurez un vin brule iar fetele câte un ceai.

Cu ceva regret încă, decid să ne urnim si noi; trecuseră însă numele mari din schi, iar noi mai aveam de ajuns prin multe zone. Așa ca am coborât pârtia Labirint - un zid super abrupt dar foarte spectaculos, apoi am traversat ușor și am continuat pe o altă pârtie neagră frumoasă, unde am și dat cu fundul de zăpadă prima dată (și singura :) ) vacanța asta. Nu tare, dar am rămas pe cozi atunci când nu trebuia, și am avut genunchii rigizi atunci când ar fi trebuit să absorb virajul. M-am ridicat ca un om de zăpadă, dar am fost întreg și nu mi-am bușit nici spatele - ceea ce ar fi fost foarte foarte foarte nasol.

DSC01096După ce ratez intrarea pe o pârtie albastră și pedalăm din bețe pe plat vreo 50-100m, mă dezmeticesc și l20120112_028uăm o altă albastră lungă, ce ne coboară aproape până în Cortina, de unde, folosind un teleschi de 2 persoane, ajungem la baza telecabinelor ce urcau în către vârful Tofana. La stația intermediară, facem poze către Cortina ce se afișa spectaculos în vale - până ne-au atenționat că se închidea stația pentru următoarea cursă :) Ajunși sus, rămân uimit că încă mai pot fi impresionat de frumusețea locurilor în Dolomiți - suntem într-o căldare pe la vreo 3000 m altitudine, marginită de pereți de stâncă în sus și în jos (prăpăstii verticale). Vederile sunt superbe, către Monte Cristallo, Cortina, și restul Dolomiților, printre câteva "ferestre", printre stânci. Spre vârful Tofana la 3244 mai urca o telecabinDSC01115ă - dar nu se putea coborâ pe schiuri de acolo, așa că nu ne-am mai dus. Spre Cortina, printre prăpăstii, este croit un singur drum, extrem de abrupt, îngust, pe care este amenajată o singură pârtie - celebra Forcella Rosa - pe care mă gândeam să o luăm la final, la coborâre.

Până atunci, facem "încălzirea" în "căldare", luând la rând telescaunele și pârtiile roșii/albastre din zonă. În punctul cel mai înalt accesibil pe schiuri, la baza peretelui de stâncă, ne oprim - evident - să pozăm, iar eu încep să o DSC01145urmăresc pe Iulia mai atent, fiind un pic îngrijorat de posibilitatea ei de a coborâ Forcella Rosa. Din telecabină Forcella arăta impresionant și pentru mine, nu există protecții la marginea pârtiei, orice greșeală se poate termina rău. Mai ales îmi vine minte imprudența Iuliei de cu o zi înainte (când a lăsat viteză mult prea mare), mi se suprapune imaginea pârtiei văzută din cabină, și mintea îmi completează filmul dezastrului, cu încetinitorul ! Mă sDSC01146cutur de gânduri negre, și încerc să văd părțile pozitive; însă mi-e greu: Iulia parca îmi face în ciudă și e un pic nesigură, încerc să lucrez cu ea, să corectez unele greșeli, ajung să ridic tonul aproape isteric. Într-un final, mă mai liniștesc, observ totuși siguranța și rapiditatea cu care poate reacționa în cazuri mai critice, și  iau decizia: vom coborâ Forcella Rosa, însă o voi ține pe Iulia între mine și Monica, iar Iulia va respecta exact indicațiile mele. Astfel pregătiți, ne apropiem de intrarea pe culoar. La ultima intersecție, semnele ne avertizează insistent că Forcella Rosa e numai pentru "sciori esperti" și să o luăm în partea cealaltă. Cu un nod crescând în gât, ignor avertismentele și intrăm pe pârtia neagră.

DSC01128Prima parte este mărginită de stânci, astfel că sunt mai relaxat - nu se poate cădea în vreo râpă. În plus zăpada e super OK, ușor înghețată, dar schiurile prind bine în ea, astfel că nu observăm înclinarea semnificativă. La cot este un mic refugiu închis și îngropat sub zăpadă, după care urmează o bucată transversală pe pantă, cu hău de bolovani în stânga și un perete vertical în dreapta; între ele, lățimea de cca 10m a pârtiei pare insuficientă pentru îngrijorarea mea. Iulia însă, deși înciudată de "tema" de schi primită, respectă strict indicațiile mele așa că ajungem fără probleme deasupra zidului mare, de unde deschid calea, ca să stau la "prindere" - în cazul cel mai rău. După 1-2 ezitări, vin și fetele, și viraj după viraj, mai o oprire scurtă, mai 2-3 viraje, ufff, gata, ajungem în partea finală, ușoară, de jos.  Iuliei încep să-i sticlească ochii de mândrie când i-am explicat cât de dificilă a fost de fapt pârtia pe care o coborâsem și că sunt mândru de ea că a venit fără probleme. Apoi mărim ritmul, și coborâm direct către parcare pentru a ne muta către zona de schi de la Monte Cristallo (spre care nu există legătură pe schiuri). Deja sunt mai liniștit, pot coborâ cu Iulia și pe Staunies -  la cât de bine a controlat schiurile. Monica știu că vine oricum fără probleme pentru ea - probleme am să am eu dacă o duc prin zone periculoase/grele/neplăcute :-) )

DSC01197În drum către mașină trecem pe lângă sosirea amenajată a etapei de cupă, apoi eu mă schimb în bocanci (Aro 243 am condus în clăpari - la Opel nu mă bag :D ), și pornim prin Cortina încercând să nimeresc din prima drumul către Passo Tre Croci. Îmi iese, și parchez 20 minute mai târziu în parcarea amenajată pentru schiori, pe un soare cald și plăcut. Luăm telescaunul spre refugiul Son Forca și mă scufund iarăși în admirația frumuseților pereților Dolomiților. Visarea îmi este întreruptă de strigătul Iuliei: Uite o capră neagră ! . Rămân 1 secundă mască, refuzând să cred că într-o zonă atât de folosită de schiori, chiar lângă pârtie, chiar sub un telescaun ce produce zgomote - ar putea veni vreo capra neagră. Ochii îmi contrazic însă logica și limba îmi înțepenește abia putând să articulez: - Da, uite capra ! Era chiar sub linia telescaunului, când am trecut deasupra ei eram la maxim 2m depărtare. Monica, cu aparatul foto deschis în mână, este atât de surprinsă și ea, că în prima fază uita să DSC01213facă poze. Într-un final ne dezmeticim, ne întoarcem să vedem din nou minunea, și iată că după prima capră neagră mai apare încă una! Ambele liniștite, grăsuțe, bine hrănite, pleznind de sănătate. La 30 metri mai în față, pe pârtie, schiorii coborau într-o veselie, însă caprele au ignorat prezența umană și și-au văzut de treabă.

Evenimentul ne ridică la culmi moralul, făcând ziua de azi cea mai frumoasă zi a excursiei; avusesem vizionare "live" a schioarelor de top în actiune și la distanță mică, coborâsem Forcella Rosa și văzusem și capre negre ! Relaxați și fericiți, luăm o masă copioasă la refugiul Son Forca, cu o vedere panoramică superbă asupra Cortinei d'Ampezzo. Telescaunul și pârtia Staunies sunt însă închise, astfel că nu ne rămâne la dispoziție decât coborârea lungă și frumoasă către parcare, și o tentativă de a urca versantul opus, de peste drumul auto. Pe versantul opus nu reușim decât să ne plimbăm dus/întors cu un telescaun, deoarece celelalte se închideau.

DSC01230Euforici și obosiți, ne adunăm la mașină și, nesăturați de minunățiile zonei, decidem ca înainte să luăm drumul către casă să facem o tură în continuare către lacul și localitatea Misurina - pe care le văzusem menționate pe hartă. Nimerim pe o vale mai izolată, dar cu o frumusețe aparte. Înainte de lac, pe versant mai sunt câteva pârtii, localitatea e mică și cochetă, liniștită, dacă știam de ea, sigur luam cazare aici. Lacul - complet înghețat -  în apus arată romantic, ieșim însă din mașină numai pentru câteva poze - oboseala și frigul de afară ne gonesc încet dar sigur către casă. Luăm drumul înapDSC01243oi, traversez iar Cortina, urc către Pasul Falzarego, și pentru a varia un pic, decid să folosim ruta pe dreapta, adică prin San Cassiano -> La Villa -> Corvara -> Campolongo. Nu am regretat absolut deloc alegerea, drumul spintecând stâncile și pierzând treptat altitudine. Am urmărit unde iese pârtia care pleacă din Pasul Falzarego și coboară prin spate, prin munți până în San Cassiano - numai că trebuie să te aștepte cineva cu mașina pentru tura asta - nefiind legătură înapoi către Falzarego.

Se lasă întunericul când ajungem în La Villa, o străbatem încetișor, apoi Corvara, apoi acasă la masă și somn.


8. Ziua 6: Boe/Colfosco/Passo Gardena

DSC01250Ultima zi ne rămăsese să mergem la Val Gardena. Planul meu era să ajungem prin Santa Cristina/Ortisei pentru a acoperi și pârtiile pe care nu ajunsesem când am făcut Sella Ronda. Așa că, urmând ritualul deja de dimineață, mâncăm, ne echipăm și luăm microbuzul pensiunii până la instalațiile din Pasul Campolongo cu scopul de a lua circuitul Sella Ronda pe sensul verde până în Val Gardena.

DSC01256Urcăm printre primii pe telescaunul către Boe și prindeom o pârtie impecabilă, fără alte urme în afara celor de ratrac. Coborâtul este o plăcere, ne lăsăm purtați de entuziasm și ducem schiurile într-o goană rapidă până jos, în Corvara.  Aici luăm telescaunul ce ne poartă peste localitate către intrarea în pasul Gardena. Mai luăm un telescaun scurt, mai o conexiune rapidă pe o albastră și ... surpriză: strecurătorile de ceai către pasul Gardena sunt oprite - probabil pe motive de vânt - după cum intuim simțind câteva rafale reci și puternice. Ca să nu mai pierdem timpul cu drumul înapoi până în Corvara, sau Alta Badia, alegem să încercăm și pârtiile din Colfosco, chiar deasupra Corvara, spre care pornea o instalație chiar la cca 200 metri mai jos de noi.

DSC01262Ajunși acolo, constatăm că nu suntem singurii care am avut această idee, dar în ciuda "aglomerației" (de fapt o adunare veselă și politicoasă de diverse feluri de schiori) în nici 30 secunde prindem o cabinuță ce ne duce la baza unui intrând între pereți de stâncă pe umerii cărora se sprijineau pârtii spectaculos amenajate. Pe hartă, una din pârtiile din dreapta, din spatele refugiului Col Pradat este marcată neagră și îmi atrage imediat atenția printr-o pantă amețitoare mai ales către una din margini. Fetele sunt de acord să mergem pe acolo și mai luăm o cabinuță până în spatele refugiului Col Pradat. Un pic plictisită, (stătusem iar cca 10 minute pentru poze, și eu și Monica) Iulia preferă să o ia înainte, și ne întreabă dacă poate să se ducă singură. O las, dar pe o roșie/albastră din exteriorul pârtiei negre, și-i spun să ne aștepte la baza pârtiei. Dispare în secunda doi, nerăbdătoare să se dea. După sesiunea de poze, cobor cu o plăcere nespusă pârtia, una din cele mai frumoase din toată excursia, pe marginea stângă unde nu se încumetaseră prea mulți. Aplic diverse tehnici, închid și deschid virajele alternativ, atac mai de sus sau accelerez la ieșire, îmi iese și o piruetă dublă mai jos, ce mai, parcă aveam iar 20 ani !DSC01267

Ajungem la punctul de întâlnire cu Iulia și mă răcesc instantaneu: nu e acolo și nu se vede pe nicăieri ! Simt cum Monica își ascute ghearele, așa ca iau viteză și mintea începe să lucreze la turație maximă; ochii îmi devin telescop și scanează metru cu metru traseul pe unde trebuia să coboare, scanez toate figurile și toți schiorii pitici, focalizez pe alte instalații de transport (să nu fi făcut vreo vitejie să mai încerce vreo altă pârtie), apoi logica îmi spune că dacă nu e în zona de sus, atunci a coborât mai mult; așa că ocolesc sosirea de la cabinuțele din vale și mă uit în lungul pârtiei. Când o văd hăt departe, la 300 metri mai jos, parcă îmi cresc motoare la schiuri și ajung la ea ca zmeul din poveste, chiar înaintea buzduganului ce-l aruncasem. Evident îi servesc șmotrul de rigoare, încă mai aveam broboane reci pe spinare de teamă. Îmbufnați, trebuie să coborâm până aproape în vale de tot ca să luăm iar cabinuțele să ne întoarcem. De data asta, după ce ajungem la refugiu la Col Pradat ne oprim să mâncăm.

DSC01277 Ca și la refugiile de până acum, trebuie să spun că și refugiul Col Pradat mi-a lăsat o impresie de poveste; aici sigur chiar mai mult decât în altele. Este poziționat superb, deasupra unui perete de stâncă, având Corvara la picioare, masivul Sella vis-a-vis, și alți pereți de stâncă în spate și în lateral. Singura ieșire accesibilă este o brână lată pe care sunt amenajate pârtiile. Luăm o masă copioasă - doar era ultimul prânz pe pârtie din excursia asta, apoi urmează o nouă sesiune de poze, pe îndelete, în toate direcțiile. Monica mă surprinde admirând schiurile visurilor mele: o pereche de Atomic Race GS D2 de 174 cm - asta după ce m-am amuzat că schiurile noastre de 190 cm erau cele mai lungi din cele cca 150 perechi ce se odihneau lângă refugiu (și cam din toată excursia, am mai văzut numai odată o altă pereche de 190 cm, în rest numai mai mici).

O rog pe Monica să mă filmeze pe pârtia neagră, se pune în poziție optimă și îmi face semn să pornesc. Mă rup în figuri vreo 100 m, 40 deasupra DSC01303Monicăi și restul mai jos ca să aflu la sosire că n-a funcționat :( - nu mai știu ce, butonul, expunerea, aparatul, whatever. Mai facem o încercare, înțeleg că parțial reușită, apoi recuperăm piticul - care ne așteptase cuminte de data asta - și facem o tură și pe pârtia de vis-a-vis de cea neagră. Monica descoperă lângă pârtie o căbănuță ce părea ruptă din Hansel și Gretel. Apoi coborâm în vale, deoarece observasem de sus că se dăduse drumul la instalațiile către Val Gardena. Prima, în cabinuțe închise, a fost OK. Următoarele 2 telescaune, lungi, erau expuse unor rafale crunte de vânt care făceau ca temperatura să pară arctică; cel puțin pentru fete. La primul am rezistat, dar când am văzut că nici al doilea nu are protecție la vânt, am avut un deja-vu apropos de frigul îndurat de fete anul trecut în Zillertal, suspendați pe fir, așa că - deși nu mi-au cerut iar eu nu sufeream de frig - am luat-o la vale către Corvara înapoi. Pârtia era o albastră luuungă, însă din păcate la umbră și frig iar după mormăielile și nervozitatea fetelor plus graba cu care au coborât, am înțeles că luasem decizia corectă.

DSC01308Traversând iar deasupra Corvarei, speram să nu se fi închis strecurătorile de ceai către Boe - ar fi însemnat să mergem la ocazie până în Campolongo sau să pedalăm iar din bețe pe dealurile de pe versantul opus; spre bucuria mea instalația mergea așa că mă gândeam că ne vom da câteva ture înainte de retragere pe pârtia neagră Vallon - descoperită în ziua în care făcusem Sella Ronda. Însă nici aici socoteala nu s-a potrivit. Telescaunul spre Vallon era închis, nu ne rămăsese decât Bec de Roces ca alternativă de dat până se închid pârtiile.DSC01328

După ce am stors ultimele fărâme de energie din mușchi, ne-am oprit pentru un ultim popas înainte de plecare la Bec de Roces, unde ne-am delectat cu Vin Brule, bere, ceai, și prăjiturele după care am necăjit un turist să ne facă o poză de grup :) Apoi am luat, încet20120113_031 și cu tristețe, varianta de coborâre ce ne-a scos direct la Residence Campolongo în față. Gata, sejurul de schi luase sfârșit; ne așteptau bagajele și a doua zi drumul către casă. Parcă niciodată n-a fost așa de greu să scot echipamentul de pe mine. Ufff, da' mai facem sigur de astea ! Iar în Dolomiți SIGUR vom reveni.

Până la bagaje, luăm mașina și facem o tură în Corvara pentru ceva cumpărături, apoi plătesc cazarea (cu cardul), împachetăm și mă culc imediat, a doua zi aveam drum lung de făcut.


9. Drumul întors

DSC01369Somnoroși dar iuți, pe la 08:00 terminăm de încărcat mașina, aranjat lucrurile, și pornim la drum. Privim cu jale și dor frumusețea văii, a munților, a răsăritului, se anunța o zi superbă; ce-am mai fi stat încă vreo 2 săptămâni .... Monica în dreapta începe jocul de-a v-ați ascunselea cu priveliștile și face poze de pe geam sau din mașină. Viraj cu viraj, serpentină cu serpentină, trecem de Arabba, pasul Falzarego, Cortina d'Ampezzo și luăm la rând (Boca di, Selva di, etc) Cadore. Cantitatea de zăpadă la marginea drumului scade treptat, la un moment dat se mai vede doar în depărtare, pe munți. Ne amintim momente din drumul de la venire, și tot așa din vorba în vorbă ajungem pe autostradă, Luăm tichetul și bag viteză. Parcă toate segmentele de drum sunt mai scurte acum; de pe A27 dau să intru pe A28, mă încurc în semne, ies de pe autostradă, reintru după o întoarcere, (mi-era gândul încă la munți), apoi imediat ajungem pe A4. Aici mergem ceva mai mult, apoi iau varianta Villesse - Gorizia, cu secțiunea italiană în lucru. La plata ultimului sector de autostradă surpriză: nu merge plata cu cardul la automat (deci se mai întâmplă și la ei !) Plătesc cash cu Euro și trec fără probleme.DSC01468

Nici nu mă întind bine, și intrăm în Slovenia. La timp, căci eram cu ochiul pe indicatorul de motorină (mai aveam de cca 200km), și preferam să cumpăr combustibil din Slovenia, la 1,3 Eur/l în loc de 1,7 Eur/l în Italia .... Slovenia ne întâmpină cu un balon ce plutește în aer chiar deasupra autostrăzii. Vigneta este încă valabilă așa că nu mai am grija ei. Intrăm pe A1 și imediat după Postojna opresc pentru plin la un OMV. Cu aceeași ocazie luăm și un prânz scurt, ne dezmorțim oasele și pornim către Ljubljana - Zagreb. În traficul ceva mai aglomerat de la intrarea în Ljubljana, ratând niște indicatoare mascate de tiruri, greșesc drumul, pierd centura către Zagreb și trebuie să mă plimb până la un supermarket unde pot întoarce și apuca ruta corectă. N-am DSC01500pierdut decât cca 10 minute, așa că nu e o problemă.

Drumul până la granița cu Croația este foarte frumos - cred că e cea mai plăcută porțiune din toți cei 950 km de autostradă. Prindem iarăși coadă la ambele granițe, însă nu suntem întrebați nimic la nici una din ele și așteptăm doar scanarea pașapoartelor. Plătim apoi iarăși 2 Euro pentru autostrada centura Zagreb, trecem pe lângă (de fapt pe sub) motelul Plitvice unde am dormit la dus dar îi dăm bice înainte. Planul este să dormim în Serbia, pe după Belgrad dacă obosescDSC01519 prea tare, sau la intrarea în România dacă nu sunt probleme. Urmează acum cel mai lung și mai plictisitor sector de drum, cei vreo 280 km de autostradă dreaptă până la granița cu Serbia, cca 2,5 ore de monotonie. Monica mai pozează diverse efecte de lumină iar pe lângă noi trece ca vântul un Ferrari roșu frumos. Deodată, autostrada cotește ușor iar în fața noastră încep sa se adune nori cu perdea de ploaie sub ei. Inițial se părea că vom scăpa, aveam nori în spate, pe laterale, deasupra, dar nu ne ploua. Însă nu a mai trecut mult timp și lumina să subțiat și mai mult, drumul s-a udat și apoi a început să plouă zdravăn, Vreo 30 km am traversat o ploaie torențială, apoi s-a mai liniștit, și spre uimirea mea, am prins din urmă Ferrari-ul ! Însă nu din meritul meu, ci pentru că avea niște cauciucuri de vară, aproape slick-uri, iar pe lapovița de afară, nu avea cum merge mai repede :)

DSC01598Se întunecă, și după încă vreo 30 minute de ploaie/lapoviță măruntă trecem granița cu Serbia după același tipic: strigare nume de pe pașaport, ștampilat, gata. Opresc la un alt OMV pentru plin, pauză, papa, și ne dezmorțim oasele. Ne urnim și imediat aproape apar semnele cu Belgrad. Un pic obosit, mă iau după indicatoare de data asta - deși GPS îmi arăta breteluța din dreapta - și mă trezesc că intrăm pe centura Belgradului; ezit dacă să întorc - deja nu mai era separare între sensuri -, însă gândul rău mă face să continui pe centură. Proastă alegere; după cca 3 km de regim de autostradă, vreo 20 km de drum cu 2 benzi, 15 km drum cu o bandă, ajung pe niște fundături pe unde numai eu, ceva localnici și alte tiruri rătăcite mai bântuim. Tirurile se târâie, din față îmi vin mașini, nu am pe unde să depășesc; culmea, semnele arată că sunDSC01577tem OK, e drumul corect. GPS-ul nu are drumul ăsta în hartă (de fapt în afară de autostrăzi nu prea are nimic din Serbia), mă târăsc vreo 20 minute cu 40 km/h după tiruri, dau să forțez dar stau totuși potolit, e poliție pe drum și a oprit mașini; mai un sens giratoriu, mai urcăm un deal, trecem o pasarelă, coborâm, apare o porțiune dreaptă, pot să depășesc tirurile. Sunt furios cu spume, am pierdut cel puțin 30 minute pe centură față de traversarea orașului pe autostradă. Într-un final intrăm pe autostradă chiar înainte de bariera unde se ridică tichetul. Plec nervos de la barieră, o bară de metal dintr-un șanț transversal de scurgere nu e bine fixată și izbește în podeaua mașinii. Înjurând în continuu opresc în prima benzinărie să văd pagubele, dar nu este nimic vizibil - sub mașină refuz să mă bag. Până ieșim de pe autostradă mă mai liniștesc - oricum nu am ce face altceva.

DSC01601După ce plătim autostrada - fără probleme, cu cardul - navigăm întâi într-o mică coloană până la Pozarevac și pe centură, apoi localnicii rămân pe la casele lor și eu o iau singur să sparg drumul prin noapte și lapoviță. Parcă mult mai repede ca la venire, trecem de Veliko Gradiste și intrăm pe clisura Dunării la Golubac. Aici depășesc un SUV de București și traversez înapoi tunelurile. Pe la 11:00 noaptea traversăm granița la Porțile de Fier. Deși inițial planificasem să mă opresc la o pensiune să dorm, sunt încă destul de OK cât să continui. Gândul că până la patul dulce de acasă și odihna binemeritată de la nici 4 ore de mers pe drum neaglomerat aș mai avea de făcut un popas suplimentar, cu cărat de bagaje în cameră, apoi la mașină, și as avea grija bagajelor rămase în mașină (doar suntem în România) și apoi iar drum aglomerat până la București - aceste imagini mă înviorează brusc. Deja nu mai simt oboseală, văd ca un vultur, și cu acordul Monicăi pornesc către București după un popas de 20 minute într-o parcare. Iulia dormea deja de când ieșisem de pe autostradă în Serbia, invidia mea o înconjoară.

DSC01600Când ne apropiem de Craiova, și Monica începe să picotească. Centura Craiovei o traversez în liniște, numai eu și muzica de la radio dată în surdină; din când în când mai prind în stație câte un dialog între tiriști, unii mai spun bancuri, unii povești, încet încet mă apropii de Pitești. Greu a început să-mi fie după intrarea pe autostradă; nu mai vorbea nimeni în stație, erau puține mașini către București, destule însă și cu faruri obositoare din sens opus; pe la jumătate am început să simt oboseala, așa că am tras pentru un popas de înviorare la o stație Petrom; mai schimb 2-3 vorbe cu un angajat, mai iau 2-3 gâturi de Pepsi, mă pun iar pe drum puțin înviorat. Încet încet apar luminile Bucureștiului, trec pe lângă Dragomirești, urcăm pasajul de la Centură, traversăm orașul destul de animat de taxiuri (și "clubberi" probabil) și gata am ajuns acasă !!!. Facem 2-3 drumuri și golim mașina, Iulia sare de la început direct în pat, ne luăm pijamalele și ne scurgem într-un final în pat, după cca 18-19 ore de drum. Adorm instant, simțind încă păreri de rău că a trebuit să ne întoarcem, dar fericiți totuși să fim bine acasă.

 


 

10. Concluzii și opinii

a) Păi, întâi despre drum:

DSC01535În ciuda costului aparent mai mare pe ruta prin Serbia -Croația - Slovenia - Italia datorita taxelor de drum, costurile ies aproximativ la fel ca ruta prin Budapesta -Viena; ce se pierde pe taxe, se câștigă prin costul scăzut al combustibilului în țările fostei Yugoslavii. În plus, frumusețea peisajului este evident de partea rutei din Sud; apoi și calitatea bună și traficul neaglomerat întâlnit pe acest drum înclină balanța tot către ruta sudică - numai 350 km de drumuri românești, autostrăzile libere și la o calitate excepțională atât ca asfalt cât și ca servicii, 900 km de autostradă. Eu personal, voi folosi în principal în viitor aceasta rută pentru accesul în Europa (mai ales că și Croația a fost acceptată în UE începând cu 2013, iar Serbiei i s-a aprobat statutul de candidată). Nu am avut probleme de siguranță de nici un fel pe teritoriul țărilor fostei Yugoslavii - Slovenia e oricum deja în UE.

Un fenomen ciudat au fost numărul mare de mașini cu număr de înmatriculare de Elveția de pe autostradă ce goneau în același sens cu mine la dusul spre Arabba. Culmea, erau singurele care depășeau semnificativ viteza legală; dacă eu mergeam între 120-150km/h funcție de trafic și condiții, "elvețienii" treceau de 160 km/h, constant. Viteza maximă legală este de 130 km/h, numai în Serbia 120km/h.

b) Despre cazare

DSC00202Residence Campolongo - are ca principal avantaje locația, prețul și serviciile. Aici se închiriază apartamente pentru locuit și gătit. Noi am avut un apartament tip A, cel mai mic, cu o canapea extensibilă și un pat pliant pentru copil. Deși pare rudimentar, nu am simțit nici un neajuns în folosirea paturilor, s-a dormit foarte bine, aveau un sistem ingenios prin care atât canapeaua cât și patul pliant se expandau și se strângeau foarte repede. Apoi o bucătărioară arhi-suficientă pentru cât am gătit, complet dotată; o mașină de spălat vase ar fi fost poate utilă, dar nu a fost o cerință critică :)

Amplasarea este însă excelentă (cel puțin pentru mine): la 3 km de Arabba, la 300m de instalațiile de transport pe cablu din Pasul Campolongo. Am fost astfel și suficient de departe de o eventuală viață de noapte mai agitată în Arabba, și suficient de aproape pentru serviciile necesare de la o stațiune ca Arabba (supermarket, echipament sportiv, bănci, bancomat). La fel, am fost suficient de aproape de pârtii pentru a putea pleca și ne întoarce pe schiuri, dar și suficient de departe de eventuala aglomerație din dreptul instalațiilor de schi (parcări, du-te-vino microbuze, schiori, etc). Un alt avantaj al locației pentru mine a fost și altitudinea - am stat la cca 1860 m altitudine, mai sus de nivelul cabanei Dochia de pe Ceahlău.DSC00207

Pentru săptămâna 07-14 ianuarie 2012 a costat 450 Euro, 100 Euro plătiți la rezervare prin transfer bancar, 350 în ultima zi înainte de plecare cu cardul. Căutați prețuri prin zonă și veți rămâne uimiți ce bună a fost oferta.

Reședința are un cochet bar propriu, nu oferă însă mâncare; în pasul Campolongo este însă o pizzerie la o altă pensiune. La subsol, accesibil direct din exterior, sunt camerele de depozitare a schiurilor/clăparilor. Deși nu existau uscătoare speciale pentru clăpari, camera era bine ventilată de o instalație specială; schiurile se puteau încuia în rastel (nimeni nu a făcut-o însă). CireDSC00674așa de pe tort este zona de relaxare, cu saună, jacuzzi, baie turcească, solar. Gazdele, deși nu stăteau niciodată în drum și nu prea îi vedeai, erau întotdeauna pe aproape când aveai nevoie de ceva. Ne-au ajutat bucuroși cu informații, hărți, explicații.

Residence Campolongo nu este un hotel, nici chiar o pensiune; nu e nici extraordinar de luxos - ci cald, plăcut. Ne-am simțit foarte bine aici, am avut absolut tot ce am avut nevoie la îndemână și senzația a fost de casă primitoare și confortabilă. Pentru prețul corespunzător există în zonă cazare și mai bine amplasată, și mai luxoasă, și cu servicii mai variate. Sunt sute de unități de cazare în Dolomiți, trebuie doar să o alegeți pe cea care vi se potrivește mai bine.

c) Despre zonă

Nu am cuvinte nici măcar în bogata limbă română cu care să pot descrie suficient frumusețea zonei ! Este pur și simplu un loc pe care trebuie să-l vizitezi odată măcar în viață, vara sau iarna sau când ai ocazia. Poți să fotografiezi cu ochii închiși în orice direcție și sigur vei face o poză frumoasă, spectaculoasă, de poster.

DSC00683Mai ales pentru iubitorii muntelui, Dolomiții sunt paradisul. De la trasee de Via Ferrata și trasee de alpinism de toate neamurile, până la pârtii de schi alpin de cupă mondială mai găsești și poteci turistice simple, și pârtii de schi-fond sau posibilitate de schi off-piste; bicicliștii au și ei rute de vis în zonă. Fie că ești sportiv pasionat, fie că ești în trecere, trebuie însă musai urmărit un răsărit și un apus în Dolomiți. Stâncile se colorează treptat, sub bătaia soarelui, în diferite nuanțe, de parca cineva se joacă cu lumina. Aerul proaspăt te îmbată cu miresme de natură sălbatică. Munții, stâncile, văile înguste, pasurile formează întreaga imagine. Cel mai înalt vârf este Marmolada, 3343m în punctul maxim, deasupra ghețarului cu același nume pe care se poate schia tot timpul anului.

Dolomiții au fost teatrul operațiunilor de luptă între italieni și austrieci în primul război mondial (La Grande Guerra) astfel că se poate face (și pe schiuri) turul locurilor unde au rămas fortificații, grote, tunuri și alte urme din război.DSC00848

Refugiile alpine sunt foarte pitorești, cald decorate cu mult lemn. Tehnologia este la locul ei, fără a atrage atenția; de la afișaje electronice, la LCD TV, se poate plăti cu cardul și la 2500 m altitudine. Personalul se mișcă incredibil de repede oricât de aglomerat ar fi, parcă ar fi întorși cu cheița; asta nu înseamnă că nu au timp să zâmbească sau să glumească cu clienții. Te simți dorit acolo, ceea ce nu aș putea spune despre vreun loc (comercial) în România (probabil nu l-am găsit eu).

DSC00720Deși suntem în Italia, limba ce pare a fi mai des folosită este germana; de altfel localnicii se consideră a aparține de Südtirol (Trentino - Alto Adige). Nu veți avea însă probleme de comunicare nici dacă vorbiți engleza (și probabil nici cu franceza) - oricum personalul probabil este sezonier la multe din unități - vezi românca de la refugiu și românul de la reședința noastră. Artizanatul cu specific local este multiprezent - dar nu pe marginea drumului sau la tarabe, ci în refugii și în magazinele din stațiuni; în plus au reușit să scape cumva și de tendința de kitsch prezenta pe tarabele din stațiunile noastre. Tema specifică zonei este însă schiul, muntele (și evident floarea de colț) plus alpinismul. Oamenii mi s-au părut sărituri, glumeți, vorbăreți, fără însă a se băga cu forța în sufletul tău. Turistul este obiectivul, cel care aduce banii, deci este tratat și cu respect dar și prietenește.

Există peste tot suficiente parcări publice, și cu plată dar mai des fără, unele din ele special rezervate pentru rulote. În Corvara am văzut un parking de rulote cu toate serviciile: curent, apă, canalizare, spațiu.DSC01231

Despre curățenie, nu prea am ce vorbi. Simți natura peste tot în jurul tău, se simte că prezența omului e trecătoare și nu afectează forța naturală. De altfel, în toate construcțiile făcute de mâna omului parcă se citește același mesaj: ești foarte bine și cald primit aici (și tu și banii tăi ;) ) dar nu-ți bate joc și nu murdări de natura ! De altfel numai o minte bolnavă ar putea rămâne nepăsătoare la frumusețea zonei  și ar arunca cu neglijență mizerii pe jos sau ar aduce vreo întinare naturii; parca și când schiezi, schiezi cu grijă să nu strici frumusețea naturală.

d) Despre schi, pârtii și instalații

DSC00960Deși opinia generală este că Austria esta țara schiului (de altfel acolo schiul este disciplină de studiu la școală) și deci are cele mai bune conditii de schi, experiența mea (de acum din Dolomiți, de la Bormio/Livigno 2005 și Ravascletto 2003) îmi dezvăluie că - pentru mine (!) -  pârtiile pregătite de italieni sunt mai plăcute decât cele austriece; chiar și mai bine pregătite. I-aș numi pe italieni specialiștii nr. 1 în zăpadă, mai ales în zăpadă artificială. Chiar în condițiile în care brândușele, ghioceii și pajiștea alpină înflorește, italienii sunt în stare să asigure pârtii în condiții ideale de schi; fac acest lucru printr-o combinație optimă între funcționarea tunurilor de zăpadă, depozitarea în grămezi a surplusului de zăpadă, funcționarea ratracurilor și nu în ultimul rând - modul de trasare a pârtiilor. În zona Alta Badia/spre pasul Campolongo, deși stratul de zăpadă în afara pârtiilor depășea cu greu 2 cm (fiind viscolit, nu prea se așeza) - în aceste condiții pârtia era impecabilă, fără bolovani, având cel puțin 50 cm strat de zăpadă ! În plus, deși anumite pârtii erau mai aglomerate și intens "uzate" de schiori, nu s-au format taluzuri, și în întreaga excursie am văzut o singură placă de gheață pe care să fie problematic să virezi - însă fără probleme pentru schiorii mai avansați.

Astfel, chiar ca o atracție turistică, mai pot menționa că, seara, în zonele schiabile se desfășoară un adevarat spectacol, un balet al ratracurilor pe pârtii, - spintecând noaptea cu farurilor ca niște luminițe purtate de niște omuleți nevăzuți. Trecând de partea de spectacol de lumini, eficiența acestor ratracuri este evidentă dimineața, pe pârtie, când pârtia e impecabil pregătită.

20120111_067Trecând la partea de instalații pe cablu - cred că un enunț simplu rezuma eficiența italienilor: - nu am stat la nici o coadă mai mult de 30 secunde în nici una din cele 6 zile de schi (de sâmbătă până vineri). În plus am fost transportați confortabil până la 3260 m altitudine. În plus, nu a trebuit să schiem în același loc decât dacă am vrut - întotdeauna au existat alte variante de coborât/urcat/ajuns în alta zonă. Există în zonă o rețea imensa de pârtii și instalații de transport pe cablu care fac să poți acoperi distanțe imense pe schiuri/cablu (un exemplu e Sella Ronda). Poate singurul lucru deficient a fost faptul că alegerea traseului astfel încât să acopăr maxim de plăcere în 6 zile a fost un adevărat efort de analiză de hărți și informații. Acum mi se pare un pic inutil: oriunde m-aș fi dus, oricând m-aș fi dus, ar fi fost la fel de frumos și spectaculos. Revenind la instalații, mai există încă și instalații fără protecție contra vântului (deși e evident că sunt în curs de înlocuire), ceea ce face ca temperatura joasă stimulată de vânt/viscol să devină o problemă pentru cei mai friguroși; însă nu s-a întâmplat nicăieri să înghețăm ca anul trecut în Zell am Ziller - drept e că atunci nu funcționa corect instalația.

20120113_004Extinderea rețelei de cablu peste creste a mai adus un mic neajuns (cu care cei mai mulți est-europeni  nu suntem obisnuiți): în caz de vremea rea în anumite zone, se întrerupe legătura între văi, și dacă nu mai poți să te întorci în valea de plecare trebuie să folosești infrastructura auto. Și chiar se întâmpla să se oprească instalațiile, după cum am observat în prima zi când am vrut să facem Sella Ronda. Însă întotdeauna exista o vale/zonă unde poți schia în voie, chiar dacă o parte din legăturile peste creste sunt oprite.

Pe lângă instalațiile de transport pe cablu, infrastructura și gama de servicii sunt completate de refugii montane, salvamont/poliție montană. Oriunde ai merge, nu trebuie să-ți pui problema unde mănânci/te odihnești; o rețea impresionantă de refugii montane amplasate în punctele cheie sunt gata să te primească călduros. Poziționarea este în locuri cu priveliști deosebite, astfel că poți savura prânzul sau un vin brule admirând vârfuri, stânci, ghețari, văi după caz. Toate sunt încălzite, toate sunt moderne, toate sunt dotate complet, toate oferă și restaurant și bar, unele și cazare, toate acceptă plata cu card; toate astea indiferent de amplasare, la drum auto, la 1800, 2000 sau la peste 3000 m altitudine ! În mod surprinzător (pentru noi, mai ales) nu vezi nici o hârtiuță, nici un mic de țigară, nici un plastic, pe jos, prin zăpadă, pe lângă coșuri de gunoi; și se fumează, se bea, se mănâncă; nu vezi nici infrastructura pentru canalizare/electricitate, de parca refugiile și-ar produce singure energia necesară; sau cel puțin nu le observi nici la prima vedere, nici la a doua, trebuie să le cauți. Coșuri de gunoi prin care se colectează selectiv (!) gunoiul sunt amplasate și la îndemână și fără să te încurce sau să afecteze peisajul.

DSC00688Cu așa condiții te obișnuiești foarte repede, iar apoi vii acasă, urci primăvara la cota 2000 la Sinaia și ți se întorc mațele pe dos de mizeria văzută din mașina pe care nu ai curaj să o părăsești; sau te duci cu cortul la Izvorul Alb, pe malul lacului Bicaz și pe 1-2 hectare de teren nu știi unde l-ai putea pune și să nu se împută ! Și de asta dau bani străinilor, pentru că acasă compatrioții mei nu mai au putere/voință să ducă mizeria la gunoi (sau să o ia cu ei în caz că nu exista gunoi) și astfel curățenie în natura românească mai găsesc numai în traseele de alpinism - cât mă mai pot da pe ele.

Dar să continuăm; nu știu dacă au vreun rol în comportamentul ecologic al turiștilor, însă frecvent prin refugii sau pe la cabine/pe pârtii te poți intersecta cu patrule de salvamont/poliție montană; sunt buni schiori, și probabil au sub ochi furnicarul de turiști din zonă; prezența lor nu este în nici un fel deranjantă, de altfel ei glumesc, vorbesc cam cu toată lumea, ajută la nevoie, beau și bere, nu au o uniformă polițienească ci mai mult forestieră sau aduce un pic a club sportiv. Astfel e liniștitor chiar să îi vezi prin preajmă, știi cu siguranță că în caz de probleme ei vor fi foarte prompți în a te ajuta; de altfel, din câte știu, serviciul salvamont din Dolomiți are în dotare mai multe elicoptere ce pot interveni în câteva minute în orice punct pe orice pârtie din cele amenajate. Costul elicopterului este acoperit de asigurările  de sănătate pentru turiști ce acoperă și sporturile de iarnă - cu o zi înainte de plecare eu făcusem online asigurări de acest fel. Altfel, costul skipasului include și o asigurare medicală pentru accidente pe pârtiile amenajate - dar cu transport pe sanie.

DSC00867Dacă mi s-ar cere să rezum tot acest articol într-un singur enunț, acesta ar fi: Mergeți în vacanță în Dolomiți !

Din punctul meu de vedere eu aș merge și pentru totdeauna, nu numai în vacanță; însă în mod cert voi reveni. Și voi continua să merg la schi în țări străine, deoarece la prețuri comparabile cu cele din România, nu se pot compara facilitățile, modul de tratare al turiștilor, curățenia, civilizația. Ultima experiență din Poiana Brașov din păcate mi-a confirmat această decizie. Mai avem un drum lung pentru ca societatea românească să atingă un minim de civilizație, cel puțin în relația cu natura și în relația cu alți oameni.

Va las, până la următoarea tură - sper cât de curând !

 

 

 

Imagini

Ultimele comentarii

  • Primul pas

    gabila 13.11.2013 20:03
    Super!!!!!!
     
  • Zillertal - HinterTux - schiind cu zeii - ian 2011

    Eu 03.07.2011 00:17
    Hei! mi-au placut povestile tale. :)) M
     
  • ANUNȚ - "Back to nature" ep.2 - Valea Albă

    Bogdan Avadanei 23.12.2010 17:01
    He he he, Long time no see !! Da, am început să (re)fac ce îmi place și ce știu (mai corect știam ;-) ...
     
  • ANUNȚ - "Back to nature" ep.2 - Valea Albă

    Andrei Miau 21.12.2010 03:24
    Bravo! I really enjoyed reading it ;) si in plus de asta ma bucur sa vad ca faci ceva ce multi nu mai ...

MOVESCOUNT Button