Și după cum am anunțat mai demult, ieri am fost pe Valea Albă în Bucegi.
Am aplicat aceeași strategie ca și în prima ieșire: trezire la 05:00, în mașină cu bagaje pornit motorul la 06:00; la 07:40 parcam la Căminul Alpin, beneficiind de același trafic lejer, de dimineață.
De data asta, bonus a fost o ceață destul de deasă, din București până aproape de Ploiești, fapt care a ținut-o pe Iulia trează ca să admire jocul luminițelor difuze de la mașini , iluminatul stradal și de la reclame.
Dotat acum cu echipamentul complet (rucsac recuperat de la Brașov), mă avânt cu Iulia pe triunghi roșu, ce duce spre Coștila, Pichetul Roșu, Mălăiești.
Bocancii mei sunt utili de data asta, deși nu a nins, nu a plouat, și e mai cald decât normal (în jur de 5 grade), e umezeala în sol, e roua pe iarbă, iar cu târlicii cu care am fost data trecută m-aș fi udat in 50 m. Încă 3-4 grupuri de turiști trec de noi, direcția Coștila - din câte am aflat. Două dintre grupuri au venit ca și noi, cu mașina până la Căminul Alpin.
După cca 30 minute de mers bun, reducem substanțial ritmul, pe fondul țâfnelor Iuliei, de care trebuie să mă ocup cu presiunea la căldări pe roșu. Bineînțeles reîncepem pauze excesive de admirat natura, putregaiurile colorate, iasca, pietrele, râul, ramul .... și ne îmbufnâm deoarece "ne-aducem aminte" că mai avem de citit ceva la română pentru mâine la școală, iar drumul pare prea lung. În arsenalul de boicotare al urcușului se adaugă nevoia de apă la fiecare 5 minute, ritmul trepidant de țestoasă pe motiv că obosim repede, oftaturile lungi la 2 respirații, și oprirea pentru orice gând nou se ițește dintre cozile blonde.
Pe fundal, pereții din Valea Albă râd de mine cu lacrimi de ceață, rămânând mult prea departe. 
Înciudați -fiecare din alte motive- ieșim de pe marcaj și atacăm panta abruptă către fostul refugiu Valea Albă, trecând pe lângă un trunchi uriaș plin de iască. Surprinzător de repede ieșim în creasta de unde se desprinde și vechea potecă către fostul refugiu Valea Albă. Spiritele se mai potolesc când o las pe Iulia să admire priveliștea în timp ce mai urc 30m să văd ce (nu) a mai rămas din fostul refugiu - unde în 1994 sau 1995 am petrecut un revelion superb. Vechiul horn de cărămidă e încă în picioare. Ceva structuri metalice zac aruncate în jurul lui. Mult praf și cenușă, și în rest .... nimic. Păcat , era amplasat excelent, într-un loc ferit, cu peisaje superbe, aproape de zone de cățărare, ușor de ajuns. Încep să-mi frământ mintea, ce s-ar putea face pentru a fi reconstruit, pornesc instant pe 20 de idei, dar mă potolesc repede. Îl adaug pe lista de "ce voi face când voi avea ocazia, resursele și timpul" , și mă întorc la Iulia care-și ceruse iertare printr-un SMS . Of, of, tineretul ăsta.
Din vale se ridică ceața, astfel că în curând nu se mai vede hăul de sub potecă, ci un fel de podea de lapte. Cu grijă să nu ne împiedicăm (nu am mai fi avut ocazia a doua oară), trecem de porțiunea aeriană a potecii și intrăm în final pe mijlocul Văii Albe, unde ne oprim pentru un popas scurt lângă o vatră de foc. După cca 20 minute, se mai sparge un pic plafonul de ceață și se întrezărește peretele Văii Albe. Ceața intră în oase, mai ales că stăm, așa că trecem la hainele groase.
Iulia se apucă să mănânce, forțându-mă ca după popas să-i demonstrez pe disconfortul ei de ce nu a făcut bine. Ceața se ridică deasupra noastră, lăsând să se vadă o imagine frumoasă către Bușteni. Apare în toată splendoarea și peretele Văii Albe ; mă uit cu nostalgie la Fisura Albastră și mă gândesc că papucii, hamul, buclele și carabinierele cu care am urcat-o sunt încă în rucsacul meu, în spate. Numa' mușchii nu par tot pe acolo. Vorba cântecului: "pușca și cureaua lată, ce flăcău eram odată ....".
Mai urcăm cca 50m diferență de nivel trecem de primele săritori, și apoi mă înduplec să ne întoarcem; era destul de greu să stau și cu ochii pe Iulia, care - cu burta plină - se cățăra ca un elefant necăjit, și pe traseu - să aleg ruta optimă, să mă gândesc la timp, ore, ritm, calcule, și să mai și savurez urcușul pe vale. Și întrucât ne cam chinuiam amândoi, am făcut stop și pe la 13:00 am luat-o la vale, "des-cățărându-ne" pe săritori.
Ne intersectăm cu 2 localnici, care aveau țintă să ajungă la Babele și începem lupta cu grohotișul și cu mușchii "de coborâre". Pe partea aeriană a potecii, la ieșirea din vale, o pun pe Iulia să se țină de bucata de coardă pe care o legasem pe rucsacul meu - sunt mai liniștit așa, de pașii mei sunt sigur, ai Iuliei sunt încă neantrenați - și facem un popas scurt pentru poze.
Apoi pierdem altitudine rapid, trecând iar pe sub fostul refugiu, iar eu reușesc să alunec pe o rădăcina udă mascată sub frunze și să-mi fac entorsă pe glezna stângă. Iulia începe să-mi povestească în continuu din benzile animate cu Tom și Jerry pe care le-a citit recent, fapt ce mă duce cu gândul la alt desen animat - "Brother Bear" (cine l-a văzut știe de ce :-D).
La 14:30 suntem la mașină, la Căminul Alpin, și, cu regret (eu) și cu bucurie (Iulia), ne punem în mișcare către București. În mod cu totul surprinzător, mergem repede și la 16:30 intrăm în casă.
Bine e pe munte, ne reauzim la tura viitoare, probabil pe 12 decembrie - atunci sigur în condiții de iarnă - sper să apuc să-mi iau bocanci mai serioși și colțari până atunci. Vechiul piolet "beta" făcut de IUS l-am găsit acasă în beci :-))
